Sunt la tablă și îi explic Sofiei ordinea operațiilor. Mă străduiesc, de 20 de minute, să o fac să vadă, în înlănțuirea de adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri, ce calcule primesc prioritate, cum schimbă parantezele această ordine și ce termeni trebuie recopiați. E un exercițiu care presupune atenție și mai ales, capacitatea Sofiei de a-și vorbi sieși, de a desfășura acel dialog interior în care își auto-dictează cu grijă numere, după ce a selectat operațiile matematice și după ce a calculat corect.
Sunt încrezătoare, dau din mâini, subliniez de câteva ori, îngroșat, anumite perechi de numere. Dau momentului suficientă importanță și solemnitate cât să mă conving că sună totul limpede și că reluările mele de explicații sunt numai bune de făcut lumină în mintea ei de copil de 8 ani.
Conferința Grădinița 2.0: Conectare și empatie în educația timpurie va avea loc pe 22 octombrie, online, pe platforma Zoom, de la ora 16:30. Experți și lideri din domeniul educației precum Oana Moșoiu, Mirela Horumbă și Valentina Secară vor vorbi în cadrul evenimentului. Conferința, aflată la a treia ediție, este dedicată profesorilor, educatorilor, părinților și tuturor celor implicați în procesul educațional și interesați de modul în care tehnologia poate susține dezvoltarea educației și implicit a societății în ansamblu. Organizatorul evenimentului este Kinderpedia, soluția completă de comunicare și management pentru educație. Participarea este gratuită și înscrierea se face urmând acest link: http://bit.ly/gradinita20_3.
Conferința Educație conectată: Școala în 2020 va avea loc pe 9 și 10 septembrie, online, pe platforma Zoom, de la ora 16:30. Experți și lideri din domeniul educației precum Anca Nedelcu, Claudia Chiru, Oana Moșoiu și Oana Moraru vor vorbi în cadrul evenimentului.
Pentru că ne-ați trimis deja multe întrebări despre înscrierea copiilor în anul următor la Școala Primară Helikon-București,iată câteva lămuriri, pe scurt:
Kinderpedia integrează funcția de video conferință, pentru organizarea de lecții online
Utilizatorii platformei vor beneficia de modulul ce permite predarea cursurilor la distanță atât în aplicația mobilă, cât și pe platforma web
Pentru grupele permanente de preșcolari ale anului următor (2020-2021), deschidem înscrierile la sediul nostru din București- Strada Cezar Bolliac nr.42, sector 3 (rond Pta Alba iulia);
Programul se recomandă copiilor între 3 și 6 ani. Ca element de noutate, avem două variante de lucru: 8.00 – 13.00 sau 8.00 – 17.00.
Nu este un program tradițional de grădiniță, ci unul derivat din cei 5 ani de experință cu atelierele Helikon, inclusiv cele de testare a preșcolarilor și de feed-back pentru părinți. Activitatea copiilor echivalează conținuturile stabilite la nivel național. Este, totuși, altfel organizată în spațiu și vine cu un alt ritm de lucru.
Există o mulțime de involuntare momente în viața noastră în care, în ciuda poveștii personale de viață, oricât de apăsătoare, devenim imponderali, recunoscători, iubitori, fericiți, optimiști. Stările acestea sunt căutate de călugări și practicieni spirituali, în rugăciuni și meditații, adunate și capitalizate în timp până la obișnuința naturală a sufletului de a se alinia instant la ele.
Omul de rând le are pur și simplu și le pierde la fel de ușor. Sunt semne ale existenței de dincolo de formă, sunt reasigurări subtile că viața este mai mult decât întreținerea ritmurilor fizice și cognitive.
PROGRAMELE DE VARĂ ”HELIKON”
GRĂDINIȚA DE VACANȚĂ-Program adresat copiilor intre 3-6 ani, deja adaptati in colectivitate (prescolari).
1. Este un program de 3 săptămâni din luna Iulie, care poate fi urmat integral sau în variante de câte o săptămână sau două;
2. Atelierele durează 3 ore/zi, cu următoarele intervale de lucru (pentru care veți opta completând link-ul de mai jos):
9.00 – 12.00 sau 16.00 – 19.00
3. Programul zilnic acoperă toate ariile de dezvoltare preșcolară și are un caracter transformațional. Suntem la a 4-a ediție, după 4 ani de ateliere de evaluare și feed-back și 2 ani de lucru intensiv cu grupuri permanente/săptămânale de copii. Avem un protocol de lucru deja testat și validat în acești ani, cu efect vizibil pe atenția copiilor, pe gradul de concentrare și implicare, pe gândire logică, creativitate, exprimare și mișcare.
4. Grădinița de vacanță are un caracter dinamic, jucăuș, cu multe activități pe care copiii încă nu le-au întâlnit – chiar și pentru cei care sunt participanții noștri permanenți – jocuri, experimente, puneri în scenă a unor idei și povești, trasee sportive, provocări artistice.
5. Înscrierile se fac pentru sediul din Cezar Bolliac nr 42, sector 3, București cu două echipe de educatoare diferite:
DESCRIEREA RUTINEI ZILNICE
Astfel, copiii au zilnic următoarele secvențe de lucru, cu teme și conținuturi care nu se vor repeta de la o săptămână la alta, în cazul în care optați pentru toate cele trei sesiuni:
Fiecare dintre activitățile de mai sus au loc zilnic, pe durate de câte 30 de minute – în grup mare sau grupuri mici, separate pe vârste. Restul timpului se acordă pauzelor între activități, explorării, jocului liber și programului de servire a gustării. Pentru explorare liberă, există jocuri de rol, jocuri de construcție, sală de bibliotecă și instrumente muzicale, sală de științe, saltele pentru sport, bancă de gimnastică etc.
Le pregătim copiilor însemne – diplome, pașapoarte, crafturi – care să le stimuleze participarea și să creeze sentimente de reușită și triumf. Îi încântă tare mult experimentele, activitățile de echipă, jocurile de rol. Noi insistăm pe formarea deprinderilor de ascultare, atenție voluntară, autocontrol și concentrare.
La finalul modulelor de lucru, fiecare copil primește portofoliul de lucru. Feed-back-ul către părinți se face zilnic, din partea educatoarelor și în scris, la încheierea programului.
Echipele sunt formate din câte 3 educatoare, cu experiență de mai mulți ani în echipa Helikon – oameni creativi și dinamici, care înțeleg să transforme experiența copiilor alături de noi într-o aventură frumoasă și plină de provocări.
Vă informăm că avem deschise doar 25 de locuri pentru fiecare săptămănă anunțată.
Locul dvs este rezervat temporar, în ordinea înscrierilor. Înscrierea se consideră validă numai dupa confirmarea plații.
Pentru a evita mai multe rezervari decât locuri disponibile, detaliile de plată vor fi trimise printr un email, ulterior, primilor înscrisi. Dupa completarea acestui formular- In cazul in care nu primiti detaliile de plata, inseamna ca locurile au fost deja completate.
Prețul unei săptămâni de lucru: 600 lei
Înscrierea se face accesând link-ul de mai jos: https://forms.gle/XMWgjRzBdzY2JtVw5
Vă așteptăm cu drag!
Oana Moraru
Cum îți poți ajuta copilul să aibă un echilibru între școală și timpul liber? Cât de liber poate fi timpul liber, mai ales când familia cere performanțe școlare?
Copiii sunt din ce în ce mai asaltați de cerințe, teme, termene-limită, proiecte, activități extrașcolare importante. Viața lor arată de la 6 ani mai ocupată decât a unui adult. Ăsta e rezultatul viziunii bolnave a unei generații de părinți care nu știe să facă altfel lucrurile decât prin stres, acumulare, suprapuneri și încărcare de sarcini. Singura cale de supraviețuire – și a adulților, și a copiilor – într-o lume nebună, dependentă de consum, performanță și falsă productivitate – este cea pe care alte continente au înțeles-o de câteva mii de ani: practica spirituală. Nu mă refer la religii și credințe, ci la cum fiecare tânăr va înțelege că nu poți supraviețui trepidațiilor lumii de azi fără să faci ceva pentru tine și pentru spiritul tău. Fără conștientizarea sinelui și a energiei interioare, fără cunoaștere de sine, ești absolut pierdut în lumea asta mare, dezordonată și contradictorie chiar și pe tărâmul celor mai rigide științe. Și pradă manipulărilor de tot felul.
Cum poți face față ca părinte avalanșei de tentații, unele chiar periculoase, care îi înconjoară pe copii și pe adolescenți?
Când vorbim de tentații, facem o mare nedreptate copilului care a crescut cu noi în casă: e ca și cum îl considerăm deodată incapabil de apărare, de discernământ. Mai mult, e ca și cum noi nici n-am fost acolo până la vârsta adolescenței ca să îi cunoaștem exact „scutul“ ăsta în fața lumii – unul de care, se presupune, suntem direct responsabili. Lumea are tentații infinite încă de când copilul începe să meargă. Dacă îl ferim fără să îi modelăm alegerea, sigur că în adolescență se va simți liber, ca atunci când avea 3 ani și era în fața rafturilor cu bomboane. Sigur că va îmbrățișa tentațiile, pentru că nu există filtru interior deja creat și modelat. Cu ce greșesc părinții? Uită să-și mai crească copiii și după ce fizic aceștia s-au făcut mari. După 11-12 ani, părinții nici nu prea mai dau pe la școală, vorbesc puțin cu copiii lor; cumva respiră ușurați că au crescut. Realitatea e că cele mai importante moduri de operare în viață se formează între 12 și 24 de ani, și că, în intervalul acesta tinerii au nevoie de mentori, de adevărații „crescători“. Părinții uită să se reinventeze, să devină parteneri inspiraționali pentru copiii lor. Cad prea mult în judecăți, pretenții și speech-uri motivaționale, de pe poziții de putere la care creierul adolescent este programat să facă alergie pur și simplu. Pentru că se află în perioada de desprindere a identității sale de familie, orice poziție autoritară sau proiecție a fricii parentale îl îndepărtează. Adevăratul rol al părintelul se vede în adolescența copilului său, când, din tutore trebuie să devină mentor sau maestru personal. Pentru asta copilul trebuie să aibă de ce să îl admire cu adevărat.
Se mai poate manifesta controlul părinților, la vârsta adolescenței? Cum?
Controlul nu se poate manifesta niciodată în relațiile autentice. O ființă umană care o iubește pe cealaltă nu o poate controla. Una și cu alta sunt energii total opuse. Singurul lucru pe care un părinte îl are în control este el însuși: ce simte, ce spune, cum gândește, cum judecă, cum reacționează, cum își proiectează mediul casei ca să ofere copilului cele mai bune oportunități. Un copil care crește lângă un adult conștient, care știe ce vrea, de unde vine, împăcat cu viața lui – se află în suficientă armonie cu părinții lui cât să nu fie nevoie de control, adică de ceva de dincolo de voința și judecata lui. Și se află deja și în posesia unui sistem de ghidaj interior care îl orientează în viață. Adolescenții au nevoie să își facă propriile greșeli, au nevoie de suferințele lor. Niciun părinte din lume nu a reușit să controleze asta, decât cu prețul știrbirii identității copilului lui.
Ce instrumente mai ai ca părinte în fața unui copil /adolescent pe care nu-l interesează școala?
Nu-i nimic dacă nu-l interesează școala. Sunt multe alte felii ale identității unui om din care pot crește lucruri minunate pentru viața lui. Părintele trebuie să lase judecata lumii la o parte și să se uite clar și limpede în inima copilului lui, fără critică, cu dragoste și acceptare: cine e copilul lui, ce îi aduce bucurie, ce îi place să facă. Și să susțină orice aduce bcurie și senzația de creștere. Nu există ființă pe lumea asta care să nu-și dorească să crească. Există doar oameni cărora li s-au îndesat pe gât părerile și adevărurile altora.
Spuneți undeva că suntem pentru copiii noștri un fel de inspectori sanitari ai emoțiilor – le sortăm pe cele rele de cele bune, le pansăm imediat rănile, îi mituim să își înghită durerile, să-și uite neliniștile. Ne face nouă bine să îi vedem curați, cuminți și fericiți. Ne face bine nouă și ego-urilor noastre pline deja de răni de tot felul, să ne vizualizăm copiii într-o lumină pură, într-un ambalaj nedesfăcut încă. Ne pansăm deziluziile cu iluzia că măcar copiii noștri n-au pornit încă pe drumul care ne-au tocit deja călcâiele. Vă invit să comentați acestea în raport cu școala. Când apare această
atitudine, este benefică?
Desigur, nu toți părinții sunt așa. Vorbeam acolo de o categorie de părinți superprotectivi, ambițioși, dar încă nevindecați, necrescuți cu adevărat în sinele lor adult. Și în raport cu școala a apărut acest protecționism bolnăvicios. Știu o mulțime de familii care caută medii mai relaxate, unde copiii sunt lăsați să facă ce vor, fără să pună în cumpănă și ideea că, în fapt, creșterea intelectuală se face și cu puțină durere, cu sacrificii, cu tensiune interioară și amânarea recompenselor. Dacă ne învățăm copiii de mici să le fie ușor, aceeași senzație o vor căuta și când creierul lor va fi provocat la limita aceea când răspunsul sau soluția nu vine spontan. Paradoxal, acești părinți caută creștere intelectuală, dar, în caracter, pun slăbiciuni „consistente“, cu intențiile cele mai inocente. Un copil încheiat la șiret până la 7 ani nu va sta să citească de 5 ori textul unei probleme, ca să îi dibuie soluția. Va cere ajutor imediat și se va autovictimiza când nu îi iese treaba din prima. Va căuta vinovați sau va căuta cârje – meditatori sau pretexte de schimbare a mediului școlar. De aceea vorbeam despre faptul că singurul nostru control asupra acestor lucruri este controlul interior: cât finesse emoțional am eu ca să știu să întârzii recompensa, cât știu să îl las să se chinuie cu toate lucrurile pe care le poate face singur, dar care, desigur, vor merge bine abia la a 10-a încercare? Câtă vindecare interioară și creștere de sine să fac ca adult, ca să stau de-o parte, să fac loc pentru creșterea de sine a copilului meu?
Sunt de preferat părinții care cred în fermitate și autoritate? Vă întreb toate acestea pentru că integrarea armonioasă în școlă a copiilor este fundamentală pentru viitorul lor. Sau cel puțin așa cred încă o muțime de părinți.
Fermitatea și autoritatea adevărate și bune nu vin din nevoia de control sau din teama că tânărul se strică dacă nu intervin eu. Orice adult puternic, care se știe pe sine și își trăiește viața în acord cu cine știe că e, fără mari conflicte și falii interioare, are fermitate naturală. Copiii știu să distingă ușor forța care vine din interior sau forța care vine din vorbe. Copiii preferă adulții puternici. Cresc mai liniștiți și mai sănătoși emoțional lângă părinții care pun limite cu zâmbetul pe buze, fără să poată scana în ei nicio urmă de îndoială, vinovăție sau inconsistență personală. Fără autoritate, ești un adult care transmite, la nivel inconștient copilului, că nu ești suficient de puternic să te descurci cu el. Prin urmare, el, copilul, trebuie că are ceva defect inerent de vreme ce însuși tata sau însăși mama nu au putere să acționeze sau să gândească limpede și consecvent în legătură cu viața lui.
Când școala nu asigură atmosfera necesară pentru adaptare scolară și nu stimulează dorința de a învăța a copilului, părintele poate face altceva decât să schimbe instituția de învățământ? Poate suplini neajunsurile sistemului? Cum?
Nu, din păcate familia nu poate suplini ce nu face școala. Cum nici școala nu poate face progres academic cu copilul mutilat sufletește acasă.
Cu toate astea, un copil care nu are parte de o școală ideală – cum sigur nici parte n-a avut nimeni de părinți ideali – mai are încă ceva în destinul lui, la fel de valoros și poate și mai mult: se are pe sine. Orice copil trebuie să învețe asta de mic, de la părinții lui sau de la mentorii lui: că fiecare destin e mai presus de întâmplarea fizică a cuplului care l-a născut sau de contextul istoric și cultural în care înoată. Copilului căruia îi dai de mic acest adevăr – că se are pe sine, că e dator să fie atent la ce simte el, ce își dorește el, ce gândește, ce îi place, ce are de zis și oferit lumii – va fi copilul cu suficientă direcție și șanse de realizare, indiferent de ce poate să facă școala sau familia pentru el.
Cât transmite o școală sau o țară unui destin este, desigur, relevant, dar nu fundamental. Motivul pentru care avem atâți copii dezinteresați și plictisiți este că prea puțini dintre noi le vorbim despre forța asta interioară și prea mulți îi predăm de mici iluziei că viața este despre validare de sine în ochii celorlalți.
În cultura noastră educațională, copiii sunt încă, în mare parte, siliți să învețe.
Generația lor va face treabă altfel: doar dacă li se potrivește, dacă se simt bine cu ea; vor schimba multe slujbe, nu vor avea proprietăți stabile și nici atașamente inutile.
Un copil încheiat la șiret până la 7 ani nu va sta să citească de 5 ori textul unei probleme, ca să îi dibuie soluția. Va cere ajutor imediat și se va autovictimiza când nu îi iese treaba din prima.
*articol preluat din www.forbes.ro
Pentru că ne-ați trimis deja multe întrebări despre deschiderea Școlii ”Helikon” în București, iată câteva lămuriri, pe scurt:
Pentru cine nu ne cunoaște, funcționăm sub numele Agenția pentru Mentorat Educațional Helikon și propunem - deja de un an - școlarilor mici și preșcolarilor, un program unic în țară: un set de ateliere intensive, cu puternic caracter transformațional pentru motivația copiilor, pentru dezvoltarea atenției, a participării active și a gândirii.
Cititul greoi, cu întreruperi, oboseală și pe litere sau cititul mecanic și neconștient se manifestă mascat încă de la 4-5 ani, când educatoarea ar trebui să observe unele probleme ale discriminării fonematice sau dificultăți de urmărire și orientare în fișa de lucru, probleme de intuiție în exercițiile de despărțire în silabe, de reproducere verbală corectă aunor propoziții etc.
Dacă se intervine la timp, până la înscrierea la școală, șansele de recuperare sunt imense, cu mare impact pe stima de sine a copilului.
Nu o să insist pe literatura de specialitate care descrie formele de dislexie pentru că, de cele mai multe ori, odată cu punerea unei etichete, sunt limitate enorm speranțele și acțiunile de intervenție. Și copiii, și familiile, și profesorii încep să identifice copilul cu problema lui și să îl vadă îngustat dramatic ca om, ca energie cu puterea de a se ridica dincolo de sentințe.
Afară de situațiile în care dificultățile de citire sunt legate și de grav deficit de atenție sau de inteligență emoțională în decalaj de peste 2 ani față de vârsta cronologică - am reușit, de-a lungul timpului, să ajut câteva sute de copii, folosind practici din vechea metodică, învățată în liceu și folosită de învățătoarele noastre încă de acum 30-40 de ani.
O să le descriu mai jos, în speranța că vă ajută, ca părinți și profesori. Nu înainte de a observa că există astăzi o superficialitate teribilă în pașii metodici de învățare a cititului, la clase. Din ce în ce mai mulți învățători ard, în necunoștință de cauză, etape de lucru care construiesc concepte numerice, raționamente matematice de bază sau abilitatea minții de a face asocierea literă-sunet și distincția silabă-cuvânt-propoziție. Se merge orbește, cu exerciții multe și alandala, în speranța că după exersare ”en-gros”, trebuie să rămână niște urme pe creierul copilului, eventuale noi striații care vor conduce la formarea competențelor.
Când - surpriză! - acestea nu apar, vina cade pe elev, pe lipsa de lucru în plus acasă.
Prin urmare, dacă aveți un copil care a încheiat deja clasa I și citește greoi, e timpul să interveniți, cu responsabilitatea și cadența unor ședințe de fizioterapie - deci, cu exerciții constante, nu neapărat îndelungate, dar dozate consistent și consecvent. E nevoie de cam un an să recuperezi ceea ce nu s-a făcut la timp sau, pur și simplu, să activezi acea zonă a minții copilului tău care a venit pe lume cu o anumită indispoziție sau mai mică flexibilitate față de stimuli.
Nici la finalul clasei a II-a nu e foarte târziu, dar e mult mai greu de câștigat atunci optimism, pentru că se dubleză, aproape, perioada de așezare în normalitate. Mai mult, după 8 ani, se vor fi instalat deja complexe de inferioritate, stări de neputință, durere sufletească și respingere în fața textului scris.
Iată câteva pastile pentru revenire pe linia cititorilor conștienți și fluenți:
PENTRU CITITORII ÎNCEPĂTORI
Dacă citește încă pe litere - deci, mintea lui nu face sinteza în silabă a două sunete sau trei - lasă orice carte la o parte sau orice text, oricât de ilustrat și ademenitor în povestea lui. Exersarea pe text îl frustrează și mai tare. Copilul are nevoie să fie ajutat să facă întâi legătura între sunete, nicidecum între sensurile cuvintelor. Nu ridica ștacheta numai ca să își contemple și mai limpede neputința.
O să scriu mai jos, simplu și caraghios ce a funcționat cu mulți copii:
Spune-i că vă jucați de-a cititul ”șerpuit” și că miza este să pronunțe silabele cât mai bine și mai repede, de la cap, până la coada șarpelui. De câte ori se împotmolește, luați-o de la capăt, semnalându-i că ”s-a rupt șarpele”. Că scopul este să îl lăsăm să trăiască întreg și puternic, fără ”tăieturi”.
Nu cumpărați alfabetare. Lucrul creat alături de copil are impact mai mare.
În mod ideal, la clasa Pregătitoare și Grupa Mare, învățătoarele trebuie să fi făcut sute de exerciții de reprezentare grafică, prin liniuțe și puncte, a propozițiilor, a cuvântului întreg, a cuvântului despărțit și a sunetelor care construiesc silabele. Dacă nu au făcut asta, luați-o de aici, de la acest moment zero și abia apoi mergeți la punctul 1 de sus.
PENTRU CITITORII ”MAI AVANSAȚI”
Dacă s-a instalat deja cititul pe silabe, dar persistă perioada cu poticniri și oboseli pe text, sfatul meu este să evitați din nou cărțile cu coperte frumoase și textele apetisante din literatura pentru copii.
Avem acum altceva de împlinit, în niciun caz descoperirea ideilor din narațiune.
Avem de format câmpul vizual, în capacitatea lui de a integra sintetic șiruri de cuvinte.
Pe înțelesul tuturor, ne gândim acum la exerciții care antrenează ochiul în abilitatea lui de a ”peria” rapid 2-3 cuvinte la rând, de a se orienta stânga-dreapta, sus-jos cât mai rapid. Avem nevoie să antrenăm vederea periferică, cuprinderea dintr-o privire a semnelor. Lucruri pe care noi le luăm ca atare nu există neapărat în repertoriul intelectual al copilului tău. De multe ori acesta e afectat de mecanica privirii și puterea sintetică a câmpul vizual parțial maturizat.
Ce e de făcut pentru un copil care citește sacadat, obosește și nu își amintește ce a citit?
În niciun caz forțat să citească pagini la rând, în speranța că o să i se declanșeze acest super-mecanism care sincronizează subtil și abilitatea de a face sinteze vizuale, și de sens.
Vă sfătuiesc să interveniți ca la o fizioterapie, pe mecanica mușchiului sau pe pârghia care trebuie recuperată.
Iată ce am făcut și ce a dat roade.
Odată cu gluma asta a început și necesara conștientizare din parte copilului că se luptă alături de mine cu o neputință concretă, de care nu e vinovat, dar care trebuie tratată cu o anumită tehnică și, mai ales, cu asigurararea că stau alături de el până izbim amândoi. Din prima zi, meditatorul trebuie să dea copilului încrederea că știe ce face, că nu există decât rezultatul fericit, ziua în care acesta va citi fără dificultăți, în clasă, în fața colegilor.
Programul continuă cu încăpățânarea de a citi de luni până Duminică același text, pentru max. 25 min/zi. Nu mai mult.
Și tot așa, în fiecare zi a săptămânii, cu exerciții diferite adăugate de la o zi la alta:
- citire selectivă: ”citește propoziția în care se vorbește despre.../care are doar 3 cuvinte/care e interogativă/citește de la coadă la cap”
- dictări de cuvinte și de propoziții din același text (4-5 cuvinte și două propoziții pe zi)
- transformări de propoziții prin adăugiri de cuvinte sau schimbări de topică;
Și nu numai atât. Ne interesează să creăm momente de triumf în fiecare zi. O mare parte din dificultatea de a citi vine cu o încărcătură emoțională de nedescris.
Acești copii au nevoie să simtă că lucrurile vin ușor, puțin câte puțin, că au un aliat - pe tine, și că exercițiile de recuperare au în ele ceva comic și plictisitor, dar numai bun pentru creșterea siguranței, a fluenței și a vitezei de citire.
După 6 săptămâni și 6 texte mici, diferite, citite insistent, apar primele rezultate măsurabile. De aici încolo puteți mări numărul de cuvinte la 100-150. După alte 6, la 200- 250.
Neapărat, de la o săptămână la alta, cel puțin în primele 2 cicluri de câte 6, întoarceți-vă la toate celelalte texte ”trecute” și reciclați în permanență, prin citire tare și cu intonație, fragmentele anterioare.
Și încă ceva extrem de important. E preferabil să aplicați acest program în vacanță. Nu în concurență cu temele școlare.
Dacă există în aceeași zi încă momente de frustrare și neputință că nu își poate citi tema, că nu se poate mișca rapid prin textul matematic, cele 25 de minute de lucru suplimentar nu vor crea, în plan psihologic, niciun triumf. Sunt aproape inutile.
Când copiii au dificultăți, simt, în mod natural, respingere și nevoie de fugă de acolo. Nu este lipsă de voință, nu este superficialitate. Există un real sentiment de durere când nu poți face ceea ce alții stăpânesc deja cu naturalețe.
Deci, pentru recuperarea ritmului în citire, e nevoie de:
- alegerea unor texte scurte și simple;
- susținere din partea meditatorului și promisiune fermă că nu îl lasă până nu reușește;
- dozarea exercițiilor de citire în intervale scurte, dar repetitive și consistente, bazate pe predictibilitate și control;
- intercalarea exercițiului de citire cu dictări, transcrieri și copieri pe marginea acelorași texte;
- revenirea zilnică și săptămânală pe textele ”vechi”.
- crearea permanentă a sentimentelor de triumf, reușită și siguranță;
- multă consecvență și răbdare din partea adultului care-l sprijină pe copil;
Evitați să:
- introduceți acest program ca suplimentar temelor copilului; e de preferat fie să anulați- de comun acord cu învățătoarea - făcutul temelor ”obligatorii”, fie să rulați programul în vacanța de vară;
- ridicați ștacheta prea sus prin ademenirea copilului cu tot felul de cărți promițătoare în conținut și imagini.
- grăbiți copilul în citire, judecându-l sau amintindu-i că este un cititor lent.
Succes și încredere! Metoda funcționează dacă îl sprijini cu umor și optimism!
Subliniez aici, la final, că am evitat să introduc în textul acesta termeni de specialitate și am păstrat în intenționat spiritul colocvial ca să pun în evidență că nu este o metodă cercetată anume sau despre care pot spune că am verificat-o altfel decât empiric.
De-a lungul timpului, ea a creat între mine și elev un soi de alianță declarată împotriva unei greutăți despre care l-am asigurat, râzând, că e tranzitorie. De pildă, m-am plâns și eu că mă plictisește același text, că îmi e greu și mie să înghit aceeași pastilă în fiecare zi. Am cântat textul, l-am lălăit, l-am scandat, l-am întors și pe față și pe dos, până i-a devenit extrem de familiar și, deci, neamenințător. Am menținut senzația că problema copilului este un obstacol mic, de moment, care trebuie trecut cu soluții caraghioase. Că cititul greoi nu este în el, nu i s-a lipit de suflet și de existență, ci e un fel de gripă întâmplătoare care trece cu un tratament anume.
Capacitatea mea, ca om, de a suține energetic un copil, cu tonus și optimism, e mai importantă decât exercițiul în sine. El poate fi făcut întocmai, dar cu rezultate nefericite, dacă cel care conduce ”recuperarea” dă prea multă solemnitate și greutate momentului. Inima grea a părintelui care crede, mai întâi de toate, că fiul/fiica lui ”are o problemă” nu are ce căuta în niciun program de recuperare. Pălăria de profesor pe capul mamei sau al tatălui este cel mai respingător lucru pentru copil, mai ales dacă acesta a conștientizat deja că este în urmă față de colegi.
Jocurile de putere, amenințările, condiționările de tip ”dacă vrei să te joci, trebuie să citești întâi o jumătate de oră” nu fac altceva decât să închidă dorința și speranța care trebuie să însoțească orice muncă de ”recuperare”.
Vă trebuie numai multă consecvență, dublată de spirit de joc. O autoritate de nenegociat, fericit cuplată cu multă empatie și tehnici de aplicare a psihologiei inverse - mai ales când copilul dă de greul acela natural și numai bun să-l crească mai departe.
Spor!
Andrei are 7 ani. Stă posomorât la marginea terenului de sport, lipit de gardul împrejmuitor, și tare ar vrea să intre și el în joc, să paseze mingea, să dea gol, alături de ceilalți 10-12 băieți.
Îl întreb de ce e trist și îl invit să intre pe teren, dar sunt asigurată că ar fi degeaba, că ”mingea oricum nu ajunge la el.”
În currricula relativ recent a claselor P-I-IV, disciplina Matematicii e contopită cu Științele naturii. Copiii fac calcule matematice în vecinătatea unei imagini cu organele corpului uman și schema sistemului circulator. N-au aflat, pesemne, autorii de manual, că Matematica se cuplează, de regulă, cu Economia, cu banii. Că e mai înțelept să asociezi algoritmi de calcul cu nevoi pragmatice de zi cu zi, decât să forțezi integrarea părților unei plante în ora despre adunarea cu trecere peste ordin.
Copiii care se lungesc peste măsură la teme, care au "timpi morți", întreruperi multe, nevoia de a-și găsi tot felul de scuze ca să se ridice de la masa de lucru sunt copiii care nu au în repertoriul minții lor acest mod de operare care presupune redirecționarea întregii lor energii către un singur punct, către o singură activitate.
Cei mai puternici declanșatori ai fricilor noastre sunt copiii. Atașamentul puternic trezește, de regulă, și cele mai grozave instincte de protecție.
Ne temem în permanență pentru siguranța și fericirea lor, căci așa suntem programați genetic să îngrijim și să ne îngrijorăm, să protejăm și să procreăm, să supraviețuim și să supra-reacționăm.
Există un celebru film american în care șefii unei campanii prezidențiale inventează un dramatic război cu Albania din care potențialul președinte iese legendară figură eroică, numai bună de evitat realul scandal sexual în care era implicat.
Staff-ul eroului nostru angajează un regizor renumit care reușește să creeze ”fake news” cu atâta realism, că țara toată se ambalează emoțional în conflict și primește cu lacrimi în ochi deciziile fictive ale salvatorului.
”În viață trebuie să mai faci și ce nu-ți place”
Am auzit asta de mii de ori, copil fiind, de la părinți și profesori. Acum o aud des de la părinții copiilor care cresc sub ochii mei, în școală.
E un fel de axiomă, de propoziție neinterogată, pe care toți o luăm ca atare. Le-o turnăm copiilor pe gât de câte ori comentează că au teme multe, că n-au chef să-și facă ordine în cameră sau să ducă la bun sfârșit vreo sarcină administrativă.
În numele iubirii, mulți copii devin dependenți și fricoși, opoziționiști sau blazați, incapabili să își trăiască mai târziu propria viață, de teamă să nu dezamăgească, de teamă că nu dau înapoi, cu recunoștință, ceea ce părinții lor le-au amintit mereu că înseamnă un sacrificiu în numele creșterii lor.
Lângă un copil care greșește, poți să vii în ajutor din două locuri complet diferite. Poți să acționezi dintr-un loc al impotenței sau dintr-unul al abundenței.
În cap am avut mereu adevărul trist despre care Ministerul Educației se ferește să comenteze: acela că avem cei mai mulți analfabeți funcționali din Europa: adică rușinos de mulți copii care citesc mecanic, fără să înțeleagă ce spune textul.
Într-un amestec de apă, oțet și bicarbonat, copiii au observat că în jurul stafidelor scufundate apar baloane mici de aer care le ridică, după o vreme, la suprafață. Au discutat despre ce văd, au notat ingredientele, descrierea fenomenului și concluziile legate de cauza acestuia.
Pe de-o parte, s-au strâns rândurile părinților disperați să își împingă copiii la meditații încă din clasa a II-a; s-a mărit la 35-38 numărul elevilor din clasele conduse de Doamne „bune”; s-au înmulțit postările cu „mândri că avem olimpici mulți”; s-au hotărât clar o groază de familii că bățul, frica și supunerea scot oameni din copiii lor; au crescut înjurătorii naționaliști la adresa ăstora care conspiră, sub pretextul modernizării, la superficialitate și înrobire istorică.
Unii spun că generațiile de astăzi nu mai știu ce este respectul. Că școala, oricum, nu le mai garantează viitorul, că sunt atâtea modele de reușită în jur, toate – în ciuda educației sau - fără ea.
Baremul examenului de la sfârșit de an mă somează să le vorbesc despre indicii lexico-gramaticali ai eului liric (pff!), despre exprimarea directă și indirectă a trăirilor eului liric (hm!), despre bogăția de figuri de stil sau expresivitatea lingvistică a poeziei, despre elementele ei de prozodie (of!) etc.
Joi, 15 octombrie, am ajuns la școală să o iau pe fiica mea și am găsit-o plângând în curtea școlii. Era într-o stare de agitație extremă, cu ochii umflați și aproape disperată. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că doamna profesoară de biologie a făcut-o de râs în fața întregii clase. Mi-a spus că nu mai vrea să vină la școală și că trebuie să o mut neapărat pentru că ea nu va mai intra niciodată în acea clasă.
Eu sau tu – părintele, profesorul, elevul – ne datorăm o nouă definiție pentru relația individ-instituție.
Îmi permit să spun – după îndelungate renegocieri interioare – că una dintre cele mai periculoase și ridicole misiuni pe care școlile sau programele educaționale de tot felul și le propun este ”împlinirea potențialului fiecărui copil”.
Cristian Savulescu, Director Dezvoltare Club sportiv
Cea mai mare problemă a sistemului educațional în România este că produce o masă critică de copii care n-au motivații, valori și modele.
Trebuie să știi că toți dascălii copilului tău ”au depus efort” ca să își ia diploma de profesor.
Dincolo de toate scuzele sau motivele pentru care ne-am coborât standardele sufletești și profesionale, copiii noștri au nevoi nenegociabile pentru creștere și dezvoltare. O mai mică angajare față de satisfacerea lor înseamnă o tristă garanție că vor porni cu stângul în viață. Că își vor pierde entuziasmul, curiozitatea și energia pe care le au, de obicei, la vârsta preșcolară.
Există un interesant personaj hollywoodian care face obiectul unui comercial serial de televiziune. Dr. House este un medic atipic, arogant şi mizantrop, mereu nebărbierit şi fără halat, mereu subiectul antipatiei pacienţilor lui şi, mai ales, al echipei de tineri stagiari pe care o conduce.
Acum 10-12 ani, la interviurile pentru recrutare de personal, aplicam un întreg arsenal de teste și întrebări pentru potențialii angajați. O procedură glorioasă și competentă, menită să testeze nivelul de cunoștințe și deprinderi, caracterul omului, pasiunea și gradul de responsabilitate, creativitate, inițiativă, capacitate de colaborare etc.
Văd - din mersul mașinii – de-a lungul drumului de țară, aceeași femeie, în replică nesfârșită: făptură măruntă, cu mers legănat și picioare noduroase, cu pielea brăzdată și buzele supte. Seamănă toate cu bunica mea și pot să găsesc în fiecare privire ceva din tristețea care mă petrecea la plecare, pe uliță, spre gară.
Nu există soluții de schimbare în educația românească – cel puțin nu în sensul aplicării unor algoritmi salvatori. Există nenumărate măsuri excelente pe care le poți lua la tot pasul și pe care le poți lăuda că aduc serioase îmbunătățiri. Exact ca într-o acțiune spontană de smulgere a câtorva buruieni într-o grădină sufocată de ele la tot pasul. Orice încercare e binevenită și își va produce efectele. Nu însă și pe termen lung.
Am descoperit-o pe Oana Moraru grație articolelor sale despre învățământ de pe Contributors.ro, articole citite cu sufletul la gură de părinții dornici să găsească cele mai bune soluții pentru educația copiilor lor.