Cum am ajuns un profesor prost, dar bun!

Trebuie să intru la clasa a VIII-a. Sunt profesor de Română și, astăzi, scrie în planificarea mea că trebuie să le bag bine în cap, tuturor, cum se argumentează apartenența la genul liric a unui text la prima vedere. 

Baremul examenului de la sfârșit de an mă somează să le vorbesc despre indicii lexico-gramaticali ai eului liric (pff!), despre exprimarea directă și indirectă a trăirilor eului liric (hm!), despre bogăția de figuri de stil sau expresivitatea lingvistică a poeziei, despre elementele ei de prozodie (of!) etc.

Pentru mine și tinerii de 14 ani care mă privesc acum din bănci, sintagmele astea nefericite sună ca o condamnare definitivă la un joc de putere pe care trebuie să îl fac, până la finalul anului, cu mințile și cu inimile lor.

Despre indicii eului liric trebuie să argumenteze competent și coerent, în compunerea de 250 de cuvinte, și fata frumoasă și înaltă din ultima bancă – cea care poartă haine negre, pantaloni de piele, tricou rock și privirea plictisului cool care a împins-o pauza trecută la o țigară pe furiș, după zidul din spate al școlii. 

Despre același lucru trebuie să priceapă și domnișoara aceea plăpândă din banca de la geam – cea pe care mama a lăsat-o acum ceva ani, ca să muncească în afară, cu un tată regresat melancolic în spirturi de tot felul. Aceleași lucruri am să mă străduiesc să capete sens și în mintea lui Toma – cel care abia așteaptă să se dea pe placă după ore, în grupul celor care și-au rupt, cu mândrie, mâini și picioare, deja de câteva ori, în exercițiul extrem al alunecărilor pe rampele de la marginea orașului. 

Privirile lor și intențiile mele sunt două lumi în ciocnire ridicolă.

În aceeași ordine de idei, se chinuie să mă privească aparent interesat, și Vlad, fotbalistul – cel care abia reușește să scrie după dictare 3-4 rânduri de propoziții, și Alex, îndrăgostitul – am auzit că are în telefon poze cu anumite părți anatomice, trimise în pauza trecută de „fata lui”, și, în sfârșit, chiar Dan – un băiat trist care îmi spune că nu poate vorbi cu nimeni despre inadecvarea lui – pentru că n-a găsit încă pe cineva „la fel ca el”. Orice ar vrea să însemne asta.

Privirile lor și intențiile mele sunt două lumi în ciocnire ridicolă.

Mă apuc și le explic structura în măcar cinci paragrafe a eseului, le dictez sintagme înghețate – numai bune de trântit în fiecare compunere, pentru marcarea punctelor din barem, îi învăț trucuri despre cum examenul acesta poate fi luat cu ceva viclenie – fac orice să le îndes pe gât două trei idei care îi trec pragul pretențiilor de corectură.

Am tot timpul senzația că le fac o nedreptate – că ora asta ar trebui să fie despre ce simt ei, despre ce îi preocupă, despre ce le aduce tristețe sau bucurie. Nu pentru că aș vrea să fac treaba unui psiholog, ci pentru că tocmai despre asta este, de fapt, literatura – „materia” despre care scrie în catalog că aș preda-o eu.

Toate textele astea de poezii aliniate în culegerea lor de antrenament pentru examen sunt pline de idei, trăiri și imagini despre care nu pot vorbi, pe care nu le pot explora, pentru că testarea națională - marele bau-bau care rânjește cinic și amenințător pe deasupra capetelor noastre - ne potolește rapid simțirile între granițele nefericitelor sintagme despre ce face și ce nu face „eul liric”.

După ce am să scap de asta, trebuie să mă apuc musai de întocmirea unor trucuri care să-i facă pe copiii mei să distingă diftongii și triftongii de hiat, să explice virgule și cratime, să recunoască adverbe predicative care ar putea introduce subiective, să folosească, prin conversiune, cuvinte cu alte valori gramaticale decât cele din text, să distingă predicate nominale de cele verbale și funcții sintactice ori cazuri de toate felurile.

Culmea e că sunt atât de bună, încât îi pot dresa pe aproape toți să facă toate cele de mai sus, fără să își fi dezvoltat o clipă capacitatea de cititor competent și sensibil, fără să fi adus niciun fel de curgere în frazele lor, nici coerență în exprimarea lor spontană. Sunt atât de bună că putem fenta, cu notă mare, tot acest examen, fără să ne fi adăugat nouă, ca persoane, niciun beneficiu intelectual sau umanist.

Ce-i drept, am reușit, din când în când, să mai fur câte o lecție de la colegii mei, în care să citim poezii, pur și simplu

Pentru că sarcinile sunt atât de prost întocmite, am reușit să îmi pervertesc actul didactic și să mă prefac, conform regulilor, că sunt profesor bun. Muncesc extrem de mult la artificii care să îi facă pe toți acești tineri excepționali – fiecare în felul său – să nu fie trântiți, pe nedrept – în zone ale societății noastre școlare de unde nu prea te mai poți ridica, pentru că soarta îți este pecetluită de reputația de mâna a doua a liceelor unde copiii, de regulă, „pică”.

Îmi este milă de părinții lor care se bucură de fiecare 9 sau 10 trimis acasă, pe foile testului în care toți au regurgitat, sincron, fraze șlefuite întocmai de mine, unele care să gâdile baremul cât mai aproape de scor.

Ce-i drept, am reușit, din când în când, să mai fur câte o lecție de la colegii mei, în care să citim poezii, pur și simplu. E incredibil cătă intuiție are fiecare și putere de oglindire în text. Câți ochi știu totuși să sclipească, câte minți pot încă aduce, în economia discuției, idei surprinzătoare sau sincere nelămuriri. Nu am însă timp de prostiile astea. Mai am de predat definițiile basmului, ale fabulei, nuvelei, pastelului, baladei etc – vreo 30 de categorii literare pentru care voi croi eseuri deja digerate.

Știu exact cât de sistematic contribui la disocierea minților lor, cât de cinic îi desprind de realitatea nevoilor lor, cât de planificată îmi este operația de extirpare a vocilor lor în cunoaștere, simțire și integrarea literaturii.

Același lucru li se întâmplă și colegilor mei. Toți mărșăluiesc, zombificați, către ținta învățării unor formule

N-am încotro. Trebuie să îi salvez de la un rău și mai mare. Unul planificat de sistemul nostru național de evaluare. Unul care îmi dictează să fiu un om neautentic, să evit toate oportunitățile adevărate de învățare, de creștere pe dinăuntru, a sensibilității, a empatiei, a moralei.

Același lucru li se întâmplă și colegilor mei. Toți mărșăluiesc, zombificați, către ținta învățării unor formule, a memorării unor algoritmi, a depozitării unor date și evenimente istorice, a ordonării unor concepte, ca pe etichetele lipite de borcanele din magazie.

Despre cum arată Toma, Alex sau Ioana pe dinăuntru – despre ce poate face mintea fiecăruia în apropierea inimii fiecăruia – ne facem cu toții că nu știm nimic sau că nu contează. Ca să acoperim această mare mistificare, cei mai buni profesori dintre noi ne lăudăm că muncim mult, că ne iubim copiii, că scoatem note bune, că ne facem treaba.

O mare treabă națională pentru marea Evaluare Națională – una în care toți am învățat marele reflex național de a ne fenta sistematic pe noi înșine. Proști, dar buni pentru cine o avea de profitat din asta.
*Articol preluat de pe Republica.ro
**Sursa Foto:Pixabay