„Copiii noștri sunt pe pragul dintre două lumi“-partea întâi

Părinți și profesori, împreună, trec în fiecare nou an școlar un examen dificil, poate mai greu decât oricare examen al copiilor lor. Despre elevi, despre falsele și adevăratele griji ale părinților, despre lumea în care trăim ne va vorbi Oana Moraru, consultant educațional și fondatoarea școlii private Helikon.
Un nou an școlar… Grijile părinților cresc odată cu vârsta copiilor. Există un stres pozitiv și unul negativ al nostru, al adulților. Are influență asupra copiilor?

Stresul pozitiv este energia aceea pe care o ai când știi ce ai de făcut, când îți pui ordine în lucruri și îți stabilești priorități, când, deși ești obosit, ai o stare de împlinire. Asta îmi amintește că, inclusiv în creșterea unui copil – adică o viață întreagă de adult, cu mult neprevăzut, destulă teamă și nesiguranță – ai nevoie de o viziune clară: pentru ce crești copilul și în virtutea căror valori. Mult stres negativ apare când eu, ca părinte, nu știu încotro mă îndrept, în ce cred, încotro se îndreaptă familia mea. Se scrie mult pe tema parentajului, cu atâtea sfaturi și păreri contradictorii… există atâtea filozofii educaționale, atâtea modele distincte de școli, că, dacă nu știi cine ești și ce vrei, ai toate șansele să devii un părinte anxios, nesigur și inconsistent în decizii, la mâna celorlalți sau a culturii majoritare.

Foarte mulți dintre noi ne pierdem în frumusețea și naturalețea actului de a fi părinți și uităm să fixăm viziunea ulterioară, a creșterii. În educație, mai importantă este consecvența, decât valoarea oricărui model. Fiecare părinte trebuie să-și aleagă conștient direcția în care poate fi consecvent, aliniat la sine. Fără viziune, dai greș. La fel este și cu viața școlară a copiilor. Mult stres vine din faptul că nu știm încotro ne îndreptăm, de ce avem teme, de ce învățăm – un fel de forțare a naturii personale pentru că ești obligat să ieși la capătul unui tunel, acolo unde te așteaptă o diplomă sau o viață cu șanse mai mari de împlinire. Toți copiii știu din instinct că nu este așa. Că viața e acum, în prezent. De aici, se acumulează mult stres, din sentimentul că trăim mereu pentru viitor, că sacrificăm ce suntem acum, de dragul unor promisiuni. Și din nesiguranța intențiilor noastre.

Cum sunt copiii de azi în raport cu școala? Mai pot fi motivați cu argumentele de odinioară, de genul ÎN VIAȚĂ NU FACI DOAR CE-ȚI PLACE; PE VREMEA MEA, AȘA SE FĂCEA…?

Nu. Eu chiar cred că generațiile de astăzi se pregătesc pentru un alt nivel de conștiință și comunicare. Noi am trecut printr-o etapă a omenirii, ei vor trece prin alta. La noi era, într-adevăr, bucuria de a ne vedea părinții și profesorii mulțumiți. Exista un respect pentru cel mai mare în rang sau mai în vârstă – nu neapărat autentic, ci pentru că aceea era ordinea socială, din care, dacă ieșeai, sufereai, marginalizat. Pentru copiii noștri nu mai funcționează autoritatea formală. Ei sunt pe pragul dintre două lumi. De aceea, par dificili, neangajați, leneși sau obraznici, neatenți sau agitați. Generația lor va face lucrurile altfel, prin conectare emoțională, simplificând mult comunicarea, folosind mult spațiul virtual, cu ceva mai multă linearitate în manifestări, fără mari efuziuni și drame personale. Vor face lucrurile cu mai puțin ego, vor căuta întâi să se simtă bine, să fie în echilibru, înainte de a acționa. De aceea, avem astăzi sub ochi o tranziție destul de neplăcută: sentimentul că nu mai au respect pentru vechea ordine, că nu înțeleg, că nu citesc, că sunt superficiali. Din paradigma veche, da, lucrurile așa par. Din perspectiva lumii noi pe care o vor construi, modul lor de operare va deveni dominant. Nu este nici mai bun, nici mai rău, este un upgrade al felului în care oamenii se cunosc pe sine și îi cunosc pe ceilalți. Școlile de azi sunt total pe dinafara nevoilor acestor copii, țin cu dinții lor instituționali de vechea ordine. Școlile, așa cum sunt construite acum, vor ajunge anecdote în viața nepoților noștri.

Într-un articol de pe blogul dvs, www.voceaparinților.ro, faceți o afirmație incitantă: că, de multe ori, învățarea devine un fel de contract între elevi și profesori, între elevi și familie. Contra-timp, spuneți, cu miză, cu un câștig palpabil. V-aș ruga să detaliați, în ceea ce-i privește pe părinți. Despre ce fel de contract este vorba?

Da. Învățarea este un proces adaptativ: adică ființa umană învață continuu, pentru că are nevoie, e curioasă, caută să devină cea mai înaltă și largă versiune a sa. Orice om caută validare și caută să crească. E în genele noastre. Învățarea satisface această nevoie. Din momentul în care  am instituționalizat-o, e de la sine înțeles că nu mai poți lăsa fiecare copil din clasă să-și urmeze numai propriile căutări – deși, într-o lume ideală, așa ar fi. Deci, ca să pot produce eficiența actului de învățare, îi dau copilului mize clare, ținte, unități de măsurare a propriului progres, îl ajut să-și managerieze timpul, pașii, resursele, acțiunile. Îi dau șanse să se corecteze, să revină, să înțeleagă în buclă, în spirală. Deci îl iau cu totul în barca mea de profesor, iar ca familie, mă asigur că el vede încotro se îndreaptă, știe cum arată succesul și trăiește zi de zi cu sentimentul că el se servește de școală, nu școala dispune de viața lui.

În cultura noastră educațională, copiii sunt încă, în mare parte, siliți să învețe, iar actul cunoașterii, în loc să fie tratat ca ceva organic, e zugrăvit ca o obligație, ca o slujbă, ca o condiție a valorii și relevanței individuale în ochii celorlalți.

Nu mi-aș trimite copilul la școală să ia 10, o diplomă sau să impresioneze. L-aș trimite, modelându-i de mic mentalitatea: că el este acolo în căutare de sine, de drum, de satisfacție proprie. Știu un om înțelept care le-a spus copiilor săi că nu trebuie să-și facă griji niciodată pentru viitorul lor financiar, că el, tatăl, le va asigura toată viața. Că singurul lor „job“ este să își găsească sensul, misiunea în lume. Copiii aceia au terminat cele mai bune școli deja, fără să fie siliți sau amenințați cu eșecul. Câți dintre noi, părinții, avem curajul și conștiința limpede să transmitem asta copiilor noștri sau orice altceva decât meschinul mesaj de supraviețuire?

Copiii de azi cresc cu convingerea că exiști pentru a te simți bine, a te distra, nu neapărat pentru a face ceva important, performant, renunțând uneori la confort și distracție. Ce atitudine trebuie să ai ca părinte în fața unui astfel de copil?

Așa cum am spus mai sus, senzația asta a noastră că generația de azi e super-comodă și alintată este numai pentru că privim lumea lor de la polul opus al grijilor și al încordărilor noastre. Din cauza asta am creat copii reactivi, gata să ne trântească în nas că ei vor doar să se distreze, să se simtă bine. Cultura „chill”, deși îngrijorătoare pentru noi, adulții, este doar o reacție extremă a copiilor la îngrijorările noastre inutile și la paradigma veche a lucrurilor făcute în spiritul nostru tradițional, cu burta strânsă și buzele țuguiate. Copiii noștri ne arată cum nu știm deloc să fim: „pe val“, „relax“, „cool“.  Sigur că vor face și ei lucruri mai puțin atrăgătoare, sigur că-și vor lua viața în mâini, vor accepta rutină și program. Vor fi cu atât mai pregătiți pentru asta cu cât învățăm noi mai repede să ne dăm jos din ceafa lor, cu sfaturi pline de griji și proiecțiile catastrofice ale fricilor noastre. Generația lor va face treabă altfel: doar dacă li se potrivește, dacă se simt bine cu ea; vor schimba multe slujbe, nu vor avea proprietăți stabile și nici atașamente inutile. Tranziția asta nu va fi simplă – vor fi și suferințe, și neliniști mari din partea noastră și a lor – dar lumea se îndreaptă mereu în direcții care ne cresc, chiar dacă, uneori, sunt camuflate de ceva haos sau durere.

Cum îți poți ajuta copilul să aibă un echilibru între școală și timpul liber? Cât de liber poate fi timpul liber, mai ales când familia cere performanțe școlare?

Copiii sunt din ce în ce mai asaltați de cerințe, teme, termene-limită, proiecte, activități extrașcolare importante. Viața lor arată de la 6 ani mai ocupată decât a unui adult. Ăsta e rezultatul viziunii bolnave a unei generații de părinți care nu știe să facă altfel lucrurile decât prin stres, acumulare, suprapuneri și încărcare de sarcini. Singura cale de supraviețuire – și a adulților, și a copiilor – într-o lume nebună, dependentă de consum, performanță și falsă productivitate – este cea pe care alte continente au înțeles-o de câteva mii de ani: practica spirituală. Nu mă refer la religii și credințe, ci la cum fiecare tânăr va înțelege că nu poți supraviețui trepidațiilor lumii de azi fără să faci ceva pentru tine și pentru spiritul tău. Fără conștientizarea sinelui și a energiei interioare, fără cunoaștere de sine, ești absolut pierdut în lumea asta mare, dezordonată și contradictorie chiar și pe tărâmul celor mai rigide științe. Și pradă manipulărilor de tot felul.

Cum poți face față ca părinte avalanșei de tentații, unele chiar periculoase, care îi înconjoară pe copii și pe adolescenți?

Când vorbim de tentații, facem o mare nedreptate copilului care a crescut cu noi în casă: e ca și cum îl considerăm deodată incapabil de apărare, de discernământ. Mai mult, e ca și cum noi nici n-am fost acolo până la vârsta adolescenței ca să îi cunoaștem exact „scutul“ ăsta în fața lumii – unul de care, se presupune, suntem direct responsabili. Lumea are tentații infinite încă de când copilul începe să meargă. Dacă îl ferim fără să îi modelăm alegerea, sigur că în adolescență se va simți liber, ca atunci când avea 3 ani și era în fața rafturilor cu bomboane. Sigur că va îmbrățișa tentațiile, pentru că nu există filtru interior deja creat și modelat. Cu ce greșesc părinții? Uită să-și mai crească copiii și după ce fizic aceștia s-au făcut mari. După 11-12 ani, părinții nici nu prea mai dau pe la școală, vorbesc puțin cu copiii lor; cumva respiră ușurați că au crescut. Realitatea e că cele mai importante moduri de operare în viață se formează între 12 și 24 de ani, și că, în intervalul acesta tinerii au nevoie de mentori, de adevărații „crescători“. Părinții uită să se reinventeze, să devină parteneri inspiraționali pentru copiii lor. Cad prea mult în judecăți, pretenții și speech-uri motivaționale, de pe poziții de putere la care creierul adolescent este programat să facă alergie pur și simplu. Pentru că se află în perioada de desprindere a identității sale de familie, orice poziție autoritară sau proiecție a fricii parentale îl îndepărtează. Adevăratul rol al părintelul se vede în adolescența copilului său, când, din tutore trebuie să devină mentor sau maestru personal. Pentru asta copilul trebuie să aibă de ce să îl admire cu adevărat.

Se mai poate manifesta controlul părinților, la vârsta adolescenței? Cum?

Controlul nu se poate manifesta niciodată în relațiile autentice. O ființă umană care o iubește pe cealaltă nu o poate controla. Una și cu alta sunt energii total opuse. Singurul lucru pe care un părinte îl are în control este el însuși: ce simte, ce spune, cum gândește, cum judecă, cum reacționează, cum își proiectează mediul casei ca să ofere copilului cele mai bune oportunități. Un copil care crește lângă un adult conștient, care știe ce vrea, de unde vine, împăcat cu viața lui – se află în suficientă armonie cu părinții lui cât să nu fie nevoie de control, adică de ceva de dincolo de voința și judecata lui. Și se află deja și în posesia unui sistem de ghidaj interior care îl orientează în viață. Adolescenții au nevoie să își facă propriile greșeli, au nevoie de suferințele lor. Niciun părinte din lume nu a reușit să controleze asta, decât cu prețul știrbirii identității copilului lui.

Ce instrumente mai ai ca părinte în fața unui copil /adolescent pe care nu-l interesează școala?

Nu-i nimic dacă nu-l interesează școala. Sunt multe alte felii ale identității unui om din care pot crește lucruri minunate pentru viața lui. Părintele trebuie să lase judecata lumii la o parte și să se uite clar și limpede în inima copilului lui, fără critică, cu dragoste și acceptare: cine e copilul lui, ce îi aduce bucurie, ce îi place să facă. Și să susțină orice aduce bcurie și senzația de creștere. Nu există ființă pe lumea asta care să nu-și dorească să crească. Există doar oameni cărora li s-au îndesat pe gât părerile și adevărurile altora.

 

Spuneți undeva că suntem pentru copiii noștri un fel de inspectori sanitari ai emoțiilor – le sortăm pe cele rele de cele bune, le pansăm imediat rănile, îi mituim să își înghită durerile, să-și uite neliniștile. Ne face nouă bine să îi vedem curați, cuminți și fericiți. Ne face bine nouă și ego-urilor noastre pline deja de răni de tot felul, să ne vizualizăm copiii într-o lumină pură, într-un ambalaj nedesfăcut încă. Ne pansăm deziluziile cu iluzia că măcar copiii noștri n-au pornit încă pe drumul care ne-au tocit deja călcâiele. Vă invit să comentați acestea în raport cu școala. Când apare această atitudine, este benefică?

Desigur, nu toți părinții sunt așa. Vorbeam acolo de o categorie de părinți superprotectivi, ambițioși, dar încă nevindecați, necrescuți cu adevărat în sinele lor adult. Și în raport cu școala a apărut acest protecționism bolnăvicios. Știu o mulțime de familii care caută medii mai relaxate, unde copiii sunt lăsați să facă ce vor, fără să pună în cumpănă și ideea că, în fapt, creșterea intelectuală se face și cu puțină durere, cu sacrificii, cu tensiune interioară și amânarea recompenselor. Dacă ne învățăm copiii de mici să le fie ușor, aceeași senzație o vor căuta și când creierul lor va fi provocat la limita aceea când răspunsul sau soluția nu vine spontan. Paradoxal, acești părinți caută creștere intelectuală, dar, în caracter, pun slăbiciuni „consistente“, cu intențiile cele mai inocente. Un copil încheiat la șiret până la 7 ani nu va sta să citească de 5 ori textul unei probleme, ca să îi dibuie soluția. Va cere ajutor imediat și se va autovictimiza când nu îi iese treaba din prima. Va căuta vinovați sau va căuta cârje – meditatori sau pretexte de schimbare a mediului școlar. De aceea vorbeam despre faptul că singurul nostru control asupra acestor lucruri este controlul interior: cât finesse emoțional am eu ca să știu să întârzii recompensa, cât știu să îl las să se chinuie cu toate lucrurile pe care le poate face singur, dar care, desigur, vor merge bine abia la a 10-a încercare? Câtă vindecare interioară și creștere de sine să fac ca adult, ca să stau de-o parte, să fac loc pentru creșterea de sine a copilului meu?

Sunt de preferat părinții care cred în fermitate și autoritate? Vă întreb toate acestea pentru că integrarea armonioasă în școlă a copiilor este fundamentală pentru viitorul lor. Sau cel puțin așa cred încă o muțime de părinți.

Fermitatea și autoritatea adevărate și bune nu vin din nevoia de control sau din teama că tânărul se strică dacă nu intervin eu. Orice adult puternic, care se știe pe sine și își trăiește viața în acord cu cine știe că e, fără mari conflicte și falii interioare, are fermitate naturală. Copiii știu să distingă ușor forța care vine din interior sau forța care vine din vorbe. Copiii preferă adulții puternici. Cresc mai liniștiți și mai sănătoși emoțional lângă părinții care pun limite cu zâmbetul pe buze, fără să poată scana în ei nicio urmă de îndoială, vinovăție sau inconsistență personală. Fără autoritate, ești un adult care transmite, la nivel inconștient copilului, că nu ești suficient de puternic să te descurci cu el. Prin urmare, el, copilul, trebuie că are ceva defect inerent de vreme ce însuși tata sau însăși mama nu au putere să acționeze sau să gândească limpede și consecvent în legătură cu viața lui.

Când școala nu asigură atmosfera necesară pentru adaptare scolară și  nu stimulează dorința de a învăța a copilului, părintele poate face altceva decât să schimbe instituția de învățământ? Poate suplini neajunsurile sistemului? Cum?

Nu, din păcate familia nu poate suplini ce nu face școala. Cum nici școala nu poate face progres academic cu copilul mutilat sufletește acasă.

Cu toate astea, un copil care nu are parte de o școală ideală – cum sigur nici parte n-a avut nimeni de părinți ideali – mai are încă ceva în destinul lui, la fel de valoros și poate și mai mult: se are pe sine. Orice copil trebuie să învețe asta de mic, de la părinții lui sau de la mentorii lui: că fiecare destin e mai presus de întâmplarea fizică a cuplului care l-a născut sau de contextul istoric și cultural în care înoată. Copilului căruia îi dai de mic acest adevăr – că se are pe sine, că e dator să fie atent la ce simte el, ce își dorește el, ce gândește, ce îi place, ce are de zis și oferit lumii – va fi copilul cu suficientă direcție și șanse de realizare, indiferent de ce poate să facă școala sau familia pentru el.

Cât transmite o școală sau o țară unui destin este, desigur, relevant, dar nu fundamental. Motivul pentru care avem atâți copii dezinteresați și plictisiți este că prea puțini dintre noi le vorbim despre forța asta interioară și prea mulți îi predăm de mici iluziei că viața este despre validare de sine în ochii celorlalți.

*Articol preluat de pe Forbes.ro