De ce nu citesc copiii
În cap am avut mereu adevărul trist despre care Ministerul Educației se ferește să comenteze: acela că avem cei mai mulți analfabeți funcționali din Europa: adică rușinos de mulți copii care citesc mecanic, fără să înțeleagă ce spune textul.
Nici nu cred că se pune vreodată întrebarea ”Cum îi facem pe copii să citească?”. Cititul nu e un scop în sine, e un instrument de învățare.
Dacă punem întrebarea corect, aflăm și de ce nu citesc copiii noștri. Hai să nu ne întrebăm ”de ce nu citesc?”, ci ”de ce nu gândesc?”.
Să parcurgi o carte și să construiești sens în imaginația ta sunt operații care vin dintr-o caznă instruită a minții, exersată atent și la timp, dacă ai noroc. Paradoxal, ea începe de la grădiniță. Plăcerea lecturii își are bazele într-o etapă în care nimeni nu te bate la cap să citești.
Adesea, etapa aceasta și cele ulterioare sunt ratate metodic de școala românească.
În decăderea noastră generală, au dispărut de la clasă metodele citirii explicative, lucrul cu textul și exersarea operațiilor critice pe marginea conținutului scris. Mai toți profesorii folosesc textul ca suport pentru informație, foarte puțin, ca oportunitate de exersare a gândirii - a predicțiilor, a deducțiilor, a clarificărilor de sens și de intenție a autorilor.
Ce nu facem noi, deci, ca adulți pentru copiii noștri? De ce cititul e greu pentru ei? Iată câteva motive despre care am vorbit astăzi:
- Lipsa exercițiului pentru motricitatea fină și grosieră, pentru coordonarea oculo-motorie încă de la 2 ani;
- Lipsa metodelor, în repertoriul educatoarelor, despre cum dezvolți limbaj și ascultare activă. Să nu uităm că fereastra de oportunitate pentru limbaj este de la 0 la 3 ani și pe ea se bazează apetența pentru citit;
- Lipsa obiectivelor conștiente legate de dezvoltarea logicii matematice în intervalul 3-5 ani. Raționamentele se formează mână în mână cu limbajul. Nu știu câte educatoare pot enumera, în ordine, măcar 5 operații ale gândirii, măcar în piramida lui Bloom; Nu știu câți suntem conștienți că înainte de a fi despre numere, matematica e despre a compara, a sorta, a ordona, a clasifica, a estima, a recunoaște patternuri etc. Adică aproape tot ce trebuie să facă mintea când citim.
- Lipsa pedagogiilor pentru dezvoltarea auzului fonematic în intervalul 3-6 ani;
- Lipsa metodicilor despre cum se recuperează un copil cu întârzieri în citire; fereastra de oportunitate se încheie la finalul clasei a II-a; mulți copii sunt târâți prin școală fără baza primelor tehnici de sinteză a sunetului în silabă;
- Lipsa predării pe baza hărților mentale și lipsa organizării conținuturilor școlare după modele personale în caietele copiilor; lipsa metacogniției - a reflecției asupra conținuturilor - adică exact lucrul pe care îl face orice bun cititor când derulează, înapoi, filmul imaginar al textului;
- Lipsa predării cu textul în față și a negocierii constructive, în dialog, a informației. Am vorbit despre arhicunoscuta tehnică a ”predării/citirii reciproce”, despre care profesorii români știu tare puțin.
Tot ce noi asociem cu neplăcerea față de carte și citit este fals legat de incapacitatea noastră de găsi trucuri convingătoare sau ademenitoare. Tehnicile de parenting nu fac doi bani în contextul sărăciei lingvistice sau al exersării precare a operațiilor gândirii.
E simplu. Copiii noștri nu citesc pentru că sunt obișnuiți să primească gândirea pe tavă: vizual, audio, ultraprelucrat și digerat, în scheme și contexte deja aranjate de mintea altora.
Înainte de a fi profesor de Geografie, Fizică, Română sau Chimie, fiecare dintre noi trebuie să fie PROFESOR DE GÂNDIRE. Adică un antrenor al minții. Numai așa va putea ea, în cele din urmă, să stea încordată deasupra unei cărți, în tensiunea atât de necesară a negocierilor de sens.
Hai să nu ne mai punem problema unei culturi a manipulării copiilor noștri către comportamente care ne fac pe NOI să ne simțim bine despre NOI!
Hai să creăm în jurul lor - la școală și acasă - o cultură a gândirii, nu a ademenirii!
Iată câteva idei: