Pierduți în comparație
Nu trecuseră nici câteva ore când cineva din salon s-a întâmplat să constate că fata mea pare cea mai mare și mai vioaie dintre nou-născuții ultimelor zile. Hopaa, stai așaaa! Chiar are dreptateee! Atât mi-a trebuit: a năvălit în mine toată mândria din lume: făcusem ceva grozav, toată lumea vedea, deci, neapărat, asta! Copilul meu era deja mai bun decât toți ceilalți! Trebuie să fi fost meritul meu, altfel,cum? Nu vă mai povestesc câtă bucurie, speranță și încredere m-au năvălit, odată cu certitudinea că și alții văd că, totuși, e inevitabil să am un copil extraordinar.
Mi-am dat, totuși, destul de repede câteva șuturi imaginare și m-am trimis înapoi, la bibliografie; mi-am spus ce știu și acum – că noi, părinții suntem de mii de ori mai buni în afara identității noastre de carton: nu orgoliile personale, nu nevoia de a face lucruri lăudabile, de a da bine, de a ne mândri cu reușitele sunt cele care ne cresc copiii. La rădăcina lor pui recunoaștere și acceptare, fără judecată, fără comparații, fără să îl faci parte din tine, prelungirea ta, proiectul tău de viață.
Toate sună bine și nobil, numai că dincolo de ce înțeleg cu mintea, există o zonă de dinapoia mea care mă preia automat, mă dirijează ca pe o marionetă.
Așa că, inevitabil, la prima ei serbare am fost sigură că este cel mai frumos copil din clasă. Așa de frumoasă era, că îmi venea să o strâng de gât pe educatoare că a așezat-o cam în margine. Și atunci am strâns din dinți și mi-am promis să reflectez acasă la pornirea asta rea din mine. Nu ca să mă pedepsesc, nu ca să mă învinovățesc, dar ca să știu cum să ard mai repede toată zestrea asta păcătoasă a anilor mei de început, a anilor în care am devenit eu, legată direct de cum mă văd alții, cât de des mă laudă, câtă mulțumire le aduc când sunt cuminte.
Noi, părinții de astăzi, am crescut în plină înflorire a mentalității că în formarea unui om există anii de debut, un pic mai strâmbi, defecți, incompleți și buni de ajustat. La rădăcinile relației cu copilul, exista convingerea – unanim împărtășită – că trebuie să judecăm și să îndreptăm; că omul, lăsat liber, tinde spre zero, nu crește, nu se dezvoltă. De aceea, în abecedarul nostru relațional, stau, încă de la început, pe lângă îmbățișări și îngrijiri, și judecata, învinovățirea, îndreptarea prin rușinare, corectura fizică sau prin cuvinte care dor. Din reflex, ne tot corectăm copiii, le tot facem observații, îi dojenim, îi dăscălim. Cu cele mai bune intenții, luptăm cu natura lor, cam cu aceeași îndârjire pe care o arătăm față de noi înșine, când ne pedepsim, judecăm și învinovățim pentru viața noastră.
La baza neacceptării stau eurile noastre inflamate, rănile educației părinților noștri prin comparație : ”te faci de râs” – ”te văd vecinii” – ”cine a luat cea mai mare notă?” ”fii și tu ca el”, ”ce, tu ești mai prost?” etc. Dacă ne-am elibera de comparații, i-am crește fără frică. Fără teama că există o sigură poartă îngustă prin care trec numai cei potriviți, la un moment dat, în viață, când se dă un imaginar start către succes. Am recunoaște că există mii de modele de reușită, mii de variante de oameni realizați, mii de moduri de a fi bine. Când nu comparăm, acceptăm ce avem, suntem recunoscători pentru dar. Copiii au doar nevoie să fie văzuți – așa cum este fiecare, nu cum nu este încă. ”Se putea și mai bine” este expresia care ucide ce este, ce simte și gândește un copil la un moment dat. El nu poate fi mai bun decât este atunci – de fapt, el este mereu cea mai bună variantă a lui posibilă. Noi înșine suntem, în orice moment al vieții noastre, cea mai bună variantă posibilă de până atunci, cea mai potrivită versiune a noastră. Cam toate momentele anterioare au dus aici și acum. Nu există un palier simultan și un macaz personal pe care, dacă l-aș fi tras, eu și copilul meu am fi fost mai bine, mai valoroși, mai strălucitori.
Tot ce face, simte și gândește copilul tău este în fluxul convingerilor și al frazelor tale. Îl compari cu alții, îl închizi. Te îndoiești de el, îl ucizi încet. Îl critici, îl negi: nu îl accepți că este.
Reflexele noastre egoiste or să dea mereu buzna, or să ne tragă de guler. Sunt adânc băgate în celulele noastre de supraviețuitori ai unor vremuri tulburi – bunicii noștri au făcut războaie și au cunoscut foametea. Îndârjirea lor e copiată astăzi în teama că, poate, copiii noștri n-or să se realizeze, n-or să fie la fel de buni cu ai vecinului. Echilibrul lor va veni din acceptare, din nefrica noastră că poate, atunci când sufletele vin pe lume, se bagă, parcă, marfă la supermaket – una mai bună, alta mai ieftină. Copiii cresc din câtă putere există în speranța noastră, în încrederea noastră și în puterea de a ne pune ochelari de cal când îi privim și-i ascultăm.
De când lucrez cu copii, de 20 și mai bine de ani, am simțit mereu că dincolo de pedagogii, șanse speciale și intelect, puterea copiilor vine din cei care știu să îi conțină așa cum sunt ei. Aceștia cresc cel mai autonom, au busola cu ei tot timpul. Copiii care au alături părinți mereu îndoiți, neliniștiți, în căutare și cântărire comparativă cu restul lumii par mereu să-și epuizeze bateriile înainte de vreme. Cam toate ambițiile lor se subordonează mulțumirii celorlalți; sistemele lor de autoreglare țin de emoțiile altora.
Ca părinte, trebuie să te pândești întâi pe tine, să-ți adulmeci reflexele proaste și să-ți înghiți judecățile comparative. Copiii le simt cu mult înainte de a le pune în cuvinte. Își pierd drumul în comparații, și-l găsesc în acceptare necondiționată.