Copiii și puterea vindecării
Ce înțeleg copiii despre lume, în perioada în care ne-am refugiat cu toții în case?
Fiecare zi este pentru ei o parte din lecția care îi ajută să își configureze pe termen lung perspectiva din care vor privi viața și pe înșiși în relație cu ea.
Cum fac asta copiii? Până la 7 ani – prin copiere: luând automat și fără discernământ, modelul părinților. Dacă energia lor dominantă este aceea de luptă, competiție și ambiție, copilul va prelua automat fie aceeași atitudine, fie opusul ei. Dacă relația mamei cu lumea este una mai ales despre nedreptate, copilul va adopta deseori jocul autovictimizării, al nemulțumitului și al insatisfacției justificată mereu de o cauză externă, aparent obiectivă. Dacă părinții lui sunt mai puțin reactivi, capabili să reflecteze asupra experiențelor lor și să le vadă adesea într-o notă de umor și acceptare, copilul este la rândul său mai puțin iritabil, cu ceva mai mult autocontrol și selecție a modului în care va răspunde la provocări.
Mai mult, cum se raportează fiecare copil la propriul corp, la stările de durere sau disconfort de orice fel depinde în mare măsură de cum au modelat părinții lui – conștient sau nu - această reacție.
Prima julitură în genunchi este și ea o piatră de hotar în calibrarea reacției emoționale și fizice la situații dificile, inconfortabile. Prima cădere de pe bicicletă, primul cucui - sunt experiențe pe care copilul le evaluează în principal în funcție de reacția părinților. Dacă aceștia din urmă sunt hipersensibili ei înșiși, neliniștiți, cu reacții încărcate de panică, milă excesivă, proiecții pesimiste, comportamentul viitor ale copilului față de ce înseamnă, în genere, situații de criză sau dificultăți va fi mult asemănător răspunsurilor părinților lui, adică unul anxios și dezorganizat.
Copiii cu toleranță mai mare la frustrare, cu reziliență în lucru sau în relațiile sociale au, de regulă, în spate, adulți al căror răspuns față de dificultăți este unul cumpătat, optimist, calm.
Cum ne asigurăm, ca părinți și educatori, că întâmpinăm micile crize ale copiilor –răcelile de sezon, accidentele pe terenul de joacă, emoțiile în preajma unor competiții, stresul obișnuit al relațiilor sociale în formare:
1. conștientizând mecanismele noastre de reacție și educându-le din punct de vedere emoțional;
2. oferindu-le practici de autorelaxare sau sugestionare pozitivă;
3. apelând la mijloace medicale prietenoase, integrate organic în ritmul nostru zilnic, de tip homeopatic.
1. În munca mea de educatoare, am remarcat schimbări evidente de reacție a copiilor în funcție de adultul care se află lângă ei. În prezența bunicii, de pildă, una din fetițele de la grupa de preșcolari, acuză mari dureri la o simplă împiedicare pe terenul de joacă și are nevoie să fie mângâiată și reasigurată excesiv că totul va trece; la același incident, se ridică rapid și trece mai departe, scuturându-se în grabă și aruncând o privire cu înțeles educatoarei. Copilul știe, instinctiv, că educatoarea estimează corect natura superficială a accidentului; tot el știe că în ochii bunicii a văzut adeseori teamă, îngrijorare, nevoie de intervenție imediată. În prezența bunicii, copilul joacă instinctiv rolul de victimă și gustă cu plăcere din reasigurările femeii. Aceeași nevoie de atenție se hrănește diferit în relație cu educatoarea care a validat deseori curajul copiilor și puterea lor de a depăși obstacole – fie în învățarea la clasă, fie pe terenul de joacă. Conștientizarea și programarea reacției mele emoționale, ca educator, față de dificultățile de moment ale copilului îl ajută să își întărească propriul sistem de protecție și încredere în lume și în sine.
2. Unul dintre exercițiile care le-a plăcut copiilor la clasă a fost să ne imaginăm că suntem antene de captat energia soarelui prin palme. Cu lumina ”culeasă” am învățat să rămânem calmi și în echilibru. La lecția de Științe, am învățat de ce ne doare o zgârietură, de ce durerea este bună, în sensul că e semnalul refacerii organismului și al acțiunii celulelor prietenoase, puse pe treabă, să repare rana. Un alt moment plin de inspirație a fost să ne imaginăm culoarea albastru înainte de somnul de după-amiază; am constatat cu toții că ea ne aduce calm și puterea de a aluneca mai repede și liniștitor în odihnă. Tehnicile de relaxare și interpretare optimistă a semnalelor pe care organismul le dă sunt foarte iubite de copii, mai ales că sunt adesea legate de stadiile magice ale gândirii, de nevoia de poveste, minune, putere personală în care au atât de mare nevoie să creadă.
3. În plus, calitatea emoțională a reacțiilor părinților în fața situațiilor de criză sau disconfort fizic al copiilor lor poate fi susținută de multe ori și mai bine în cazul celor care aplică, de-a lungul timpului, principii homeopatice de creștere a imunității organismului. Protocoalele de administrare a unor produse naturale pe termen mai lung, ca parte din rutina sănătoasă de viață a familiilor sunt conștientizate de copii ca firești, ca parte integrantă a hranei zilnice, ca mijloc prietenos de susținere a puterii corpului. Schemele homeopatice, prin calitatea intrinsecă a acestora și prin ritualurile de administrare pe termen mai lung dau copiilor, pe lângă stimularea imunității, promisiunea, la nivel emoțional, că sunt protejați, fără să fim doar reactivi sau în tensiunea unor urgențe de neevitat. Boiron, de pildă, este compania recunoscută în lume ca implicare în sănătatea şi starea de bine a întregii familii – intrată deja în arsenalul medicilor terapeuți și al farmaciștilor– și foarte populară printre părinții români, cu soluții eficiente pentru copii, antigripale, contra tusei sau a răului de transport.
Cu atât mai mult au nevoie copiii, în zilele noastre de izolare, să își păstreze încrederea în propriul corp.
Dar, cel mai mare pericol este acum să le transmitem cumva, vrând-nevrând, că lumea este un loc de care fugim sau ne păzim; că există inamici invizibili care ne pot ataca oricând corpul, că nu suntem în siguranță decât dacă ne ascundem unul de celălalt.
Nu asta e starea de fapt a lumii, ci o etapă în evoluția ei. E nevoie să integrăm experința de acum într-o poveste care să le mențină copiilor bucuria de a fi aici și nevoia de a explora, de a îndrăzni, de a risca pe viitor.
Suntem în casă nu pentru că suntem în luptă, nici atacați, nici în pericol. Suntem pentru că acesta este poziția naturală de respect a regnului nostru pentru dansul din care facem parte. Fără furie, frică sau nerăbdare. Umili și recunoscători pentru ce trebuie să reînvățăm astăzi, înțelepți în deciziile noastre de întărire și protejare a sistemului imunitar.
Așa cum suntem nevoiți să calculăm înțelept reacțiile adulte la micile accidente sau boli ale copilăriei, dând copiilor prin gesturile și cuvintele noastre reasigurări că fiecare corp știe să lupte - așa și astăzi, în izolare, suntem datori să avem încredere în puterea naturii de a echilibra pericolele pentru noi și de a le integra în experiența umanității ca lecții bune de învățat și crescut.
Important este să ne aducem aminte cum să ne ridicăm repede și să ne scuturăm cu un zâmbet larg și cutezător, așa cum știam la primii noștri pași, când eram tare mici, și totuși atât intelepti.