Cum să te adresezi școlii în cazul unui presupus abuz

Joi, 15 octombrie,  am ajuns la școală să o iau pe fiica mea și am găsit-o plângând în curtea școlii. Era într-o stare de agitație extremă, cu ochii umflați și aproape disperată. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că doamna profesoară de biologie a făcut-o de râs în fața întregii clase. Mi-a spus că nu mai vrea să vină la școală și că trebuie să o mut neapărat pentru că ea nu va mai intra niciodată în acea clasă.

Am plecat din curtea școlii și, în mașină, în timp ce ea plangea și eu o întrebam ce s-a întâmplat, a început să se lovească cu palmele peste față în mod repetat și să spună că asta i-a spus doamna de biologie să facă pentru nota de 6 pe care o luase la test: să se uite în oglindă și să-și dea palme, pentru că asta e tot ce i-a mai rămas să facă.”

Am ajuns birou de reclamații. Nu există zi să nu primesc mesaje legate de singurătatea părinților în școala copiilor lor. O singurătate impusă de pretențiile lor de normalitate.

Pe de altă parte, cel puțin tot atâtea acuze primim de la cei care se tem că sunt băgați în aceeași oală a disfuncționalității școlii noastre, odată cu generalizările noastre, prea periculoase și prea pesimiste. Cunosc bine opțiunea mai înțeleaptă a limbajului pozitiv și efectul cultivării modelelor luminoase, atunci când vrei să împingi lucrurile către schimbare. Nu îmi permit încă luxul acesta, pentru că sunt prea mulți copii care suferă chiar acum, prea multe familii care nu știu ce să facă în situații date, concrete și critice pentru viitorul copiilor lor. Nu ne permitem luxul rezonabilității când un copil este în pericol.

Pentru liniștea celor care se îngrijorează de lipsa noastră de optimism, amintesc totuși că trăim într-o lume a adulților. Cei care se știu cu inima împăcată – profesori buni și părinți echilibrați – nu se vor simți niciodată atacați de încrucișările noastre de cuvinte. Dacă noi ne permitem să ne declarăm atât de fragili, atunci de ce ni se pare în regulă să facem copiilor noștri, mai departe, educație înrădăcinată în frică, reproșuri, condiționări și rușine?

Sunt mulți părinți care îmi scriu despre profesori-bullies. Un bully este cel care intimidează, amenință, jignește, lovește fizic sau cu vorba, șantajează, înfricoșează, diminuează sistematic sentimentul de securitate și valoare personală a victimei-țintă, totul de pe poziții formale superioare. Puterea de bully a unui profesor vine din sentimentul pe care îl poate crea copiilor că nu sunt suficient de buni ca oameni dacă nu se ridică la înălțimea standardelor academice impuse de el. De multe ori face asta, fără să existe o minimă pregătire pedagogică și metodică a orei.

Este în regulă dacă un copil ia 6 sau 2 sau 4. Nu este niciun capăt de țară, nici sfârșitul carierei lui școlare. De la 2 sau de la 4 ne putem ușor ridica la 6, la 8 și, mai târziu la 10. Există tehnici documentate care fac asta.

Ce nu este în regulă este un profesor care condamnă prin notă, care încheie din condei media denigrării morale și emoționale.  Un profesor care transmite că ești mai jos pe scara umanității dacă nu te-ai pregătit suficient. Realitatea este că cel mai adesea, copiii au note proaste pentru că el, profesorul, nu s-a pregătit suficient. În cazul mamei de mai sus, este vorba de un copil sprijinit mereu acasă pentru școală, cu o familie educată și empatică.

Mama fetiței va scrie o scrisoare directorului în care va trebui să ceară, nu socoteală pentru nota mică, ci pentru nivelul de profesionalism al doamnei. Probabil că directorul va răspunde că nu intră în atribuțiile lui, reglarea următoarelor aspecte:

  • solicit luarea de măsuri pentru garantarea nevoii de siguranță emoțională în timpul orei de biologie a copilului meu. Umilirea publică, ridiculizarea, instigarea la violență, sugestia că nimic nu se mai poate face pentru performanța slabă la test sunt forme de agresiune, la fel de eficiente și traumatizante ca cele fizice.
  • doresc reglarea problemelor legate de metodologia predării doamnei profesoare: nu am fost informat, ca părinte, nici către copilul meu nu au fost făcute transparente, ritmul de parcurgere a materiei, formele de evaluare, ritmicitatea lor, nivelul de dificultate propus de teste. Știu că metodologia evaluării impune profesorului schițarea unui traseu predictiv despre cum și când va da teste sumative, care sunt criteriile de notare, până într-acolo încât copiii înșiși pot fi capabili de autoevaluare și autonotare. Înțeleg, din clasă, că majoritatea copiilor e notată slab, că itemii de evaluare sunt surprinzători, inaccesibili și nealiniați la exigențele anterioare ale predării-învățării. Nu sunt în măsură să judec asta, însă doresc investigarea corectitudinii în evaluare și notare a doamnei profesoare.
  • solicit măsuri urgente de mediere psihologică de specialitate, din parte școlii, a relației între copilul meu și profesorul în cauză, dat fiind faptul că admonestările au fost publice, în fața clasei. Din reacțiile fetiței mele, desprind limpede inconfortul revenirii printre colegi și presiunea umilinței adusă de angajatul școlii. Doresc măsuri explicite din partea școlii, de reglare a stării de siguranță și încredere la revenirea în bancă a copilului meu. La rândul meu, voi solicita o evaluare separată, din partea unui psiholog, asupra efectelor evenimentului din clasă, din puct de vedere emoțional și social.
  • Vă asigur de colaborarea mea în privința menținerii respectului copilului meu față de profesorii de la clasă și străduința familiei noastre de a o sprijini în activitatea școlară.

Aceeași scrisoare trebuie să ajungă și la psiho-pedagogul instituției, și la directorul adjunct, și la șeful de catedră al doamnei profesoare, inclusiv la aceasta din urmă.

Nu cred că e cazul să vă temeți pentru eventualele repercusiuni asupra copilului. Frica dumneavoastră nu îl va proteja mai mult. Nici dacă sunteți singurul părinte care face asta. Ni s-a inoculat, prin educația comunistă, că o astfel de scrisoare este un denunț, o pâră sau un act de violență. Ni s-a educat o formă de lașitate, combinată cu frică, pentru că asta dă cale liberă impostorilor la putere.

Nu, scrisoarea către director nu este un gest agresiv. Faceți din ea un act demn, calm și cuviincios. Cereți normalitatea pentru copiii dumneavoastră. Protejați-i de un sistem care și-a coborât standardele pe veșnicul refren al lipsei de finanțare, doar ca să își poată adăposti, în continuare, mii de salariați care nu au nimic în comun cu educația.

Veți primi sute de motive concrete despre cât de legate sunt mâinile unui director. Despre cum nu poate face nimic pentru copilul dumneavoastră. Nu vă descumpăniți! Există și alte căi, mai puternice. Deocamdată, e timpul să ne adresăm școlilor pe ton civilizat și informat.