Doi educatori diferiți au propus aceeași activitate unor copii de 8 ani. Ambele grupuri au fost invitate în laboratorul de științe, lângă materiale și fișe de observare prezentate cu blândețe, încurajări și anticipare curioasă.

Într-un amestec de apă, oțet și bicarbonat, copiii au observat că în jurul stafidelor scufundate apar baloane mici de aer care le ridică, după o vreme, la suprafață. Au discutat despre ce văd, au notat ingredientele, descrierea fenomenului și concluziile legate de cauza acestuia.

E din ce în ce mai greu să fii profesor astăzi. Să ții copiii atenți și motivați. Să le obții respectul, să îi faci să te asculte. Școlile, peste tot în lume, au din ce în ce mai mulți tineri cu probleme de învățare. Încă din clasele primare, devine vizibilă neputința lor de a sta în echilibru, liniște și atenție, de a-și concentra energia minții în sarcinile de lucru. Până la adolescență, mulți dezvoltă deja probleme de atitudine și reflexe de abandon și contestare a autorității formale.

Câteva zeci de mii de tineri nu s-au înscris la bacalaureat. Alte câteva zeci de mii nu vor lua examenul. Un oraș întreg de creiere și de potențial uman se pierde pe drum, anual, sau, dimpotrivă, hotărăște că drumul, în sine, nu merită.

De 20 de ani încoace, Oana Moraru dezvoltă un sistem de învățământ particular la Călărași. Se ambiționează să demonstreze că școala, în România, poate și trebuie să însemne mai mult decât o problemă fără de sfârșit, cu miniștri depășiți, profesori incapabili – mulți dintre ei – și părinți care nu mai fac față programelor și manualelor care se schimbă de la un an la altul. Și copiii cu un puternic simț al individualității... Cum ar trebui să fie profesorul ideal pentru acești copii?

Am supărat mulți părinți cu o postare plină de judecăți despre cum își atenționează obsesiv, copiii, în parc, asupra siguranței lor fizice: ”Să nu cazi!”, ”Ai grijă, că te împiedici!”, ”Mai încet, să nu te lovești!”. Textul era despre răspunsul anxios și exagerat față de pericolele de pe aleile parcului. Nu pentru că acestea nu există, ci pentru că e foarte important să știm când anume intervenția noastră este e reacție mecanică și o proiecție a nesiguranțelor noastre și când ea e vitală, cu adevărat, pentru starea de bine a copilului. N-am făcut multe nuanțări – dar, e clar, am atins o rană. Ca martor de o jumătate de oră al plimbărilor de Duminică în parc, n-am cum să renunț la certitudinea că în jurul nostru gravitau zeci de familii care împleteau în sufletele copiilor lor mai mult predicții catastrofale, decât intenții clare de curaj, aventură, libertate și autonomie personală.