Este adevărat că educația modernă nu produce performanță? Este adevărat că orele interactive, bazate pe învățarea prin descoperire, prin proiect, colaborare, conversație deschisă – vin dintr-un model care a coborât standardele academice pretutindeni în lume? E adevărat că cei mai realizați tineri sunt aceia care au păstrat stilul studiului serios, disciplinat, cu rigorile lucrului individual, al sudorii, al persistenței și prin sacrificiul confortului personal?
Într-o școală din Suedia am văzut că, la finalul de lecție și de program, elevii se adunau în cerc lângă fotografii luate de un alt profesor, în timpul zilei. Se revedeau pe ei în imagini, lucrând. Făceau în grup, un exercițiu de rememorare a orei sau a zilei, a lucrurilor pe care le-au gândit sau înfăptuit.
La conferința de la #Narativ, am fost invitată să vorbesc profesorilor despre plăcerea lecturii.
În cap am avut mereu adevărul trist despre care Ministerul Educației se ferește să comenteze: acela că avem cei mai mulți analfabeți funcționali din Europa: adică rușinos de mulți copii care citesc mecanic, fără să înțeleagă ce spune textul.
Mihnea are 8 ani. În pauzele dintre ore, inspectează concentrat gardul verde de pe marginea aleilor, ca să găsească gărgărițe și păianjeni. Vorbește cu pasiune despre formele și culorile gândacilor, este foarte direct și spontan, are ochii vii și puterea de a te scana dintr-o privire. Când se așază în bancă, are un aer posac și condescendent. Îi face pe plac învățătoarei – stă adică relativ cuminte și își copiază șirurile de cuvinte de pe tablă, socotește în ritm cu ceilalți, iar când primește reproșuri de orice fel, are de obicei o privire ironică, pe sub sprâncene și înțelepciunea omului care-și zice ”treacă de la mine!”. Mihnea e un elev bun, dar nu unul fericit.
Iată ce îmi scrie un profesor român, plecat de ani buni din țară, director de curriculum pentru o vreme la un liceu în Australia, astăzi – în Germania, pe aceeași funcție de mentorat, creativitate și gândire critică. Îi pun scrisoarea aici, ca să înțelegeți la ce nivel se gândește și prin alte locuri. Domnul în cauză este un bun prieten, Constantin Lomaca, pe care nu încetez să îl dezamăgesc cu veștile proaste din țară și de al cărui optimism și încredere mă amuz într-un registru trist și sceptic-românesc. E suficient să îi citim împreună prima propoziție și să înțelegem unde, de fapt, noi nu înțelegem nimic. Domnul Lomaca chiar crede că, la început de an școlar, fiecare părinte își dorește ca fiul sau fiica lui să aibă o viață fericită! Să citim, deci: