Mihnea are 8 ani. În pauzele dintre ore, inspectează concentrat gardul verde de pe marginea aleilor, ca să găsească gărgărițe și păianjeni. Vorbește cu pasiune despre formele și culorile gândacilor, este foarte direct și spontan, are ochii vii și puterea de a te scana dintr-o privire. Când se așază în bancă, are un aer posac și condescendent. Îi face pe plac învățătoarei – stă adică relativ cuminte și își copiază șirurile de cuvinte de pe tablă, socotește în ritm cu ceilalți, iar când primește reproșuri de orice fel, are de obicei o privire ironică, pe sub sprâncene și înțelepciunea omului care-și zice ”treacă de la mine!”. Mihnea e un elev bun, dar nu unul fericit.

Iată ce îmi scrie un profesor român, plecat de ani buni din țară, director de curriculum pentru o vreme la un liceu în Australia, astăzi – în Germania, pe aceeași funcție de mentorat, creativitate și gândire critică. Îi pun scrisoarea aici, ca să înțelegeți la ce nivel se gândește și prin alte locuri. Domnul în cauză este un bun prieten, Constantin Lomaca, pe care nu încetez să îl dezamăgesc cu veștile proaste din țară și de al cărui optimism și încredere mă amuz într-un registru trist și sceptic-românesc. E suficient să îi citim împreună prima propoziție și să înțelegem unde, de fapt, noi nu înțelegem nimic. Domnul Lomaca chiar crede că, la început de an școlar, fiecare părinte își dorește ca fiul sau fiica lui să aibă o viață fericită! Să citim, deci:

Știu că ai viață grea la catedră. Mi-e suficient să mă plimb vara, pe străzile orașului meu, târziu, ca să înțeleg cu cine ai de-a face în clasă. Îi văd pe bănci scuipând coji de semințe, îi aud băgându-și-o la fiecare cinci cuvinte, le simt privirile pierdute în selfie-urile țuguiate din telefon, mă surprind robotic, chiar și pe mine, lălăind în cap versuri deocheate, scăpate pe geamul deschis al mașinilor barosane din spatele blocului.

Înainte de a o aduce pe lume, mi-am spus că trebuie să mă dezbrac de ego-ul meu și să o primesc așa cum este, în acceptare totală. Cu alte cuvinte, mi-am spus că poate să iasă și urâtă, poate chiar nici prea deșteaptă, numai sănătoasă să fie. Îmi promisesem că n-o să-mi tratez copilul ca pe o marfă, în comparație cu ce au ceilalți părinți; că n-o s-o arunc în competiții de dragul colecției de diplome pe perete. Eram sigură că eu n-o să fac greșeala părinților noștri, că voi fi liberă de judecăți și cântăriri, că voi fi dincolo de pedepse și recompense în grija ei, ca un ghid și ca un învățăcel, de la ea către mine.

La unul din atelierele de evaluare pentru preșcolari, o mamă îmi povestește că fiica ei de 4 ani are tot ce își dorește acasă – o cameră mare, cu toate jucăriile importante și educative. Mi-a descris spațiul ca pe un magazin imens, cu serii de păpuși, bucătării, costume, mingi și trambuline, puzzle-uri și cuburi etc – la concurență cu orice grădiniță bine dotată. Descrierea ei a venit ca un fel de contră justificativă de bună mamă, interesată de educație, la observația mea că fetița trece rapid de la o activitate la alta, cu timp de concentrare mai mic decât media vârstei; că există un fel de agitație și neliniște în felul în care explorează opțiunile de joacă, fără să se angajeze mai mult de câteva secunde; că aș lucra mai mult la energia pe care o pune într-o singură acțiune, cu accent pe câtă bucurie găsim în finalizarea unui puzzle sau a lecturii unei cărți, de pildă, pentru vârsta ei.