”În viață trebuie să mai faci și ce nu-ți place”

Am auzit asta de mii de ori, copil fiind, de la părinți și profesori. Acum o aud des de la părinții copiilor care cresc sub ochii mei, în școală.

E un fel de axiomă, de propoziție neinterogată, pe care toți o luăm ca atare. Le-o turnăm copiilor pe gât de câte ori comentează că au teme multe, că n-au chef să-și facă ordine în cameră sau să ducă la bun sfârșit vreo sarcină administrativă.

Iubirea nu e totul

Nu cred că dragostea este ingredientul-cheie în creșterea unui copil. Am văzut prea mulți părinți care, în numele iubirii, mutilează - uneori, cu cele mai bune intenții.

În numele iubirii, mulți copii devin dependenți și fricoși, opoziționiști sau blazați, incapabili să își trăiască mai târziu propria viață, de teamă să nu dezamăgească, de teamă că nu dau înapoi, cu recunoștință, ceea ce părinții lor le-au amintit mereu că înseamnă un sacrificiu în numele creșterii lor.

Noile rezultate la testele PISA arată că procentul de ”top performers” este în România de doar 4%, față de media internațională care e 16%. Povestea despre olimpicii români e un mit – nu în sensul că aceștia nu există, ci în reflecția simplă că procentul lor este mult prea mic ca să contituie o forță de resuscitare a stagnării noastre naționale.

Un cuplu foarte simpatic îmi povestea aseară că s-a hotărât să ofere copilului lor, măcar pentru primii lui 7 ani de viață, o lume bine păzită de umbre, rele, dezamăgiri. ”Măcar acum, în copilărie, am vrea să o creștem cu impresia că lumea e bună și frumoasă!”
 

Lângă un copil care greșește, poți să vii în ajutor din două locuri complet diferite. Poți să acționezi dintr-un loc al impotenței sau dintr-unul al abundenței.