Iată ce au spus copiii aceștia despre părinți, relații și viitorul lor, la evenimentul ”Adolescența și anii pregătitori”. Am parafrazat sau nuanțat câteva adevăruri simple, în funcție de lămuririle pe care le-au dat ei în dialog direct cu sala sau cu mine. Menționez că tinerii ”mei” din foto sunt extraordinari, au deja propriile hobby-uri, slujbe sau start-up-uri; cântă în trupe, fac teatru, programează, creează, au blogguri recunoscute internațional, fac performanță la olimpiade. Sunt însă la fel de nesiguri, în căutare și conflict interior, ca oricare altul dintre noi. Au însă, dincolo de mulți adulți pe care i-am cunoscut, o autenticitate rară. Greu să spui în public ce au spus ei. O spui numai dacă ai putere mare. O fi și meritul părinților lor, nu?
- ”îmi place când ai mei par interesați realmente de ce fac eu, mai ales când domeniul meu de activitate nu li se potrivește neapărat: programare, jocuri pe calculator, ideile mele de proiecte; mi se pare extraordinar că mama mi-a spus aseară la telefon că mă așteaptă să-i povestesc despre ce fac eu când ea nu înțelege ce fac. Un foarte bun început de reînnodare a relației cu un tânăr retras/închis este interesul părintelui pentru tot ce nu înțelege sau nu aprobă în viața copilului său.”
- ”chiar dacă din cuvintele părinților mei pot deduce că îmi vor binele, tonul vocii și starea lor emoțională, uneori, îmi transmit simultan că nu au încredere în mine. Atunci îmi vine să cred că ei nu mă cunosc pe mine și, deci, nu au de ce interveni în viața mea.”
- ”dacă mă judecă, nici nu pot să îi mai ascult când îmi vorbesc; dacă simt frică în glasul mamei sau încordare numai (prin telefon) îmi vine să îi închid, să îi spun ”lasă-mă!” Pentru că eu nu aud decât că nu sunt încă un om pe care te poți baza.”
- ”când ai mei par interesați de ce mi se întâmplă sau fac și, în mijlocul explicațiilor mele, unul din ei își ia telefonul, se uită prin el și nu în ochii mei, mă simt abandonată. Simt că nu îi pasă cu adevărat de cine sunt și ce devin. Simt că are deja concluziile formulate despre mine, iar invitația de a-i vorbi este ca să salveze niște aparențe”.
- ”simt încă de la primul ”bună!” dacă mama are astăzi o agendă cu mine, un plan de control sau manipulare, dacă vrea să obțină ceva de la mine pe căi ocolite. Asta mă face să resping ce-mi spune, chiar dacă are dreptate. Nu îmi plac tertipurile; pare că nu-mi dă credit, că nu are încredere că pot alege bine”.
- ”când mă întreabă cu îngrijorare unde mă duc și ce o să fac acolo, e ca și cum verifică dacă mi-am luat și mintea la mine. Ca și cum mă anunță cu nu pot încă hotărî ce îmi face bine. Cu atât mai mult îmi doresc să îi sperii, să mă opun, să fac ceva rău ca să le confirm proastele așteptări despre mine.”
- ”chiar dacă ai mei se îndoiesc că am ales bine cu ce îmi doresc să fac pe viitor și chiar dacă nu am sprjinul lor, eu simt în mine că asta e ceea ce trebuie să fac acum. Știu că am o voce dincolo de voi toți. Că îmi aparțin. Am, în același timp, foarte multe nesiguranțe și neliniști. Încă mă caut. Simt că am și început deja să rezolv o parte din ele. Una pe alta, ca stări, deși se contrazic, nu se anihilează. Pot fi și încrezătoare, și în căutare în același timp.”
- ”da, fumez. Ai mei știu. Mi-au prezentat riscurile și le cunosc. M-am apucat de fumat pentru că gestul mă face să mă simt puternică și mai mare decât mă văd ceilalți. Nu simt plăcerea substanței, dar am sentimentul că sunt în control. Mulți din jurul meu îmi spun că sunt mică și drăguță, dar eu nu mă simt așa.”
- ”de când am plecat la distanță, la liceu, am o relație mult mai bună cu ai mei. Vorbim mai multe, suntem mai toleranți unul cu altul. Simt că ai mei au mai multă încredere în mine, simt că eu pot mai mult și pot lua decizii bune. În casă, părinții sunt încă teritoriali, nu știu să se dea jos din poziția de control. Am mare nevoie ca ai mei să nu aibă atitudini de superioritate în fața mea și să nu se laude cu experiențele lor acumulate. Ei doar au venit înainte mea aici pe pământ. Nu sunt eu de vină pentru asta și nici ei n-au vreun merit că au căzut în anumite capcane. Pe de altă parte, eu m-am născut cu un alt tip de înțelegere pe care ei nu îl intuiesc. Viața mea va avea alte tipuri de riscuri și capcane. N-am de ce să le repet pe ale lor.”
- ”tentații sunt peste tot. Nu pentru că îmi spune mama să nu le primesc, nu o fac. Cam după 15 ani, nu prea mai contează ce îmi spune ea că mi-e permis sau nu. Oricum, pot face multe fără să știe ai mei. Mi-ar plăcea să le pot spune tot, dar, uneori, în ochii lor, văd că nu îmi pot susține durerea sau prostiile pe care le fac. E ca și cum le umplu paharul. Și prefer să nu le spun, dacă anticipez că vor judeca și comenta ce ar fi trebuit să nu fac. Pe astea le știu și eu. De la ei aș vrea doar ascultare și mesajul că au încredere în mine, orice ar fi.”
- ”la liceu, unul sau doi profi sunt vii. Restul sunt apatici, simt că nu le pasă, că își fac ora din obligație. Deși îmi place matematica, număr minutele până la trecerea orei. Mă apuc acasă să învăț singur. Energia profesorului mă obosește. Plictiseala e ceva indus de starea adultului, de angajarea lui față de materia despre care vorbește. Uneori, până și un prof care țipă pare ușor interesat de noi și, prin urmare,mai acceptabil, cumva, decât unul care se uită peste capetele noastre, ca un adult în depresie. Școala e multă pierdere de timp. Adevărata viață în școală vine pe orizontală, de la colegi. De la profesori, foarte rar.”