Pentru cei care v-ați plictisit de politică, de 30 de ani de schimbări de guverne fără mare diferență în viețile voastre, pentru cei care v-ați blazat și ați devenit pasivi, indiferenți, pentru
cei care v-ați sustras total de la o minimă alertă civică, ați depus armele și ați îmbrăcat mina înțeleptului cinic și detașat...

amintesc...

că un singur om numai, ca să își vindece rănile și măcar câteva programe subconștiente care îi sabotează viața, are nevoie de mii de ore de muncă interioară, de durere privită în ochi, de plâns și prăbușire, de luptă, de cădere și ridicare, de eșecuri și reveniri în buclă, de treziri și limpeziri bruscate de nenumărate ori de nămol interior și deznădejde.

darămite

o țară!

Cine a renunțat la atitudine publică a renunțat la sine și la copiii săi.

Cine s-a blazat numai după 30 de ani de încercări ale istoriei, veniți după cel puțin alți 50 - de răni, reprimări, reduceri sistematice ale umanității din fiecare, e infantil, ca un puști care-și ia jucăriile și pleacă. Sau bătrân ca un suflet predat definifiv ego-ului, stomacului, predicțiilor meteo de la jurnalul național.

O țară, o comunitate se vindecă cel puțin în același ritm și cu aceleași dureri ca fiecare dintre noi. Numai să vrem să facem munca asta afară si pe dinăuntru.
E ușor să te faci azi ca nu te mai interesează. E ușor să nu alegi să te doară.

Cine face azi by-pass la un pic de istorie, face în continuare ce am făcut de decenii: ne-am sacrificat și ne sacrificăm copiii de dragul unei comodități de moment. Sau pentru că alegem să rămânem bolnavi pentru că vindecarea înseamnă să ne privim bubele la lumina zilei. Și să ne doară.

Rețeta oricărui program pentru copii: școală, atelier, club, tabără, educație parentală, meditație etc:

  1. Structură, rutină și previzibil.
    În interiorul rutinei, suficientă diversitate, noutate, surpriză.
  2. În interiorul diversității, conectare și iubire. Sentimentul că fiecare are un rol, e relevant, că fără el nu se poate.
  3. În interiorul relevanței și al rolului în grup, sentimentul de creștere, de evoluție. Sentimentul că se îndreaptă către ceva, că se împlinește în drumul de la A la B.
  4. În interiorul stării de evoluție, sentimentul de contribuție. Bucuria de a da celuilalt din cine ești tu deja.

De ce copiii noștri merg, mulți dintre ei, fără chef la școală sau trebuie împinși de la spate?

Pentru că nu știm să hrănim, în spatele fiecărui program, cele 6 mari nevoi umane: certitudinea, diversitatea, relevanța personală, concetarea, creșterea și contribuția.

Ca să învețe, copiii au nevoie:
1. să anticipeze ce urmeză;
2. să se mire, să fie surprinși;
3. să fie văzuți și apreciați; să simtă că există cel puțin un adult către care au făcut transfer emoțional de atașament și încredere (în afară de cei de acasă);
4. să simtă că au un rol distinct in grupul lor, 
5. să își poată vizualiza, desena și descrie evoluția;
6. să facă lucruri pentru ceilalți.

Pentru orice designer de programe educaționale, directori de școli, părinți sau profesori, astea 6 mari pietre de hotar susțin succesul. Restul este imaginație. Cum creăm contextele care să satisfacă sistematic aceste nevoi ține de conștiința fiecărui adult. Și de cât de bine și le-a satisfăcut el însuși, întâi.

Pentru toți părinții sau dascălii care cred că au copii cu probleme: totul se reduce la aceste "vitamine" ale sufletului. Hai să căutăm acolo rezolvarea, nu în ce face sau nu face copilul, în cât ascultă sau nu. Nu în disciplinare, nu în responsabilizare forțată, nu în șantaje emoționale.

 

Copiii sunt mai mult în lumea spiritului. Citesc mai bine energia locurilor și a oamenilor decât își citesc tema.

Noi suntem mai mult în lumea formei. Ne chinuim să reparăm lucrurile, să plutim la suprafață făcând, făcând, făcând.

Ei mai mult sunt, sunt, sunt.

De multe ori educația ajunge să fie un fel de deturnare a ființei lor, o confiscare a curgerii vieții în favoarea fragmentării și a separării.

Toate "problemele" care apar în educație sunt din clash-ul ăsta teribil între spirit și formă, între a fi și a face.

Un copil devine greu de gestionat nu pentru că are el probleme inerente, proprii și distincte de mine. Ci pentru că eu am trecut prea de tot și razna în țara lui " ce am de făcut, cum să acționez, cum să planific, cum să intervin, cum să organizez". Am uitat să țin un picior peste graniță, în țara lui "sunt, simt acum, respir, transmit în fiecare moment o frecvență despre cine sunt energetic, dincolo de cuvinte".

Cred că primul lucru de la care poți construi o bună relație/educație pentru copilul tău este să înveți să ieși la timp din starea simbiotică în care te afli cu el în primii 1-2 ani de viață.

De la un punct încolo, copilul tău pleacă prin casă, explorează, trântește, rupe, modifică, transformă spațiul. E primul lui zbor din cuib.

Din momentul acela nu-ți mai aparține. Nu mai stai grămadă peste el, nu îl lași să simtă că îi urmărești fiecare pas, fiecare cuvânt, fiecare pipi, fiecare caca, fiecare îmbucătură, fiecare împiedicătură, fiecare respirație.

Îl lași să se simtă pe sine, să i se întâmple lucruri, să curgă spre el viața, fără să filtrezi mai întâi tu totul.

Stai în umbră, în spate, dă-i dreptul să conștientizeze EL ce i se întâmplă și de ce. Amestecă-te abia după ce ești sigur că simți cât este el de distinct, de separat de tine. Nu îi continua fiecare propoziție, nu îi supraraționaliza fiecare emoție, nu îi digera fiecare trăire, nu îi oferi soluții înainte de a-și fi formulat o nevoie clară.

Când te faci atât de necesar în ochii lui, îl faci să simtă că nici el nu își este sieși suficient. Încet-încet, ajunge să creadă că este responsabil de cât de fericit te face pe tine, ca adult.

Când te identifici atât de mult cu rolul de mamă/tată și îți extragi sensul vieții numai din relația cu copilul, când majoritatea stărilor personale de împlinire vin de la ce face și spune el - deja ai eșuat ca părinte.

Pentru că va ajunge și el să învețe starea asta de atașament, de dependență de abilitatea celuilalt de a-l face fericit. Și își va trăi copilăria renunțând la sistemul propriu de ghidare în favoarea celui extern, exercitat de mama și de tata, și, mai târziu, de oricine altcineva.

Văd atât de mulți copii blocați în energia simbiotică a primilor ani de viață, pentru că mama și tata nu au știut să renunțe la atașamentele proprii. Atât de mulți copii care nu își știu limitele, nu își simt vocea, nu știu ce să facă cu mâinile lor, cu corpul lor, cu deciziile lor, cu supărările sau neliniștile lor. Și mai toți vin din familii ultra-grijulii și bine intenționate.

Nu e mare lucru de făcut: doar dați-vă la o parte și lăsați să curgă viața spre ei, fără să vă puneți la mijloc! Ajutorul cel bun se dă din umbră, fără să ne punem noi în lumina pe care trebuie el s-o descopere, s-o vadă și s-o simtă.

Lumina de la care se va încărca toată viața nu suntem noi. Dacă nu învață lucrul ăsta destul de devreme, mai târziu e prea târziu.

Nu suntem, ca părinți, nici mai necesari, nici mai importanți decât întâlnirile copiilor cu ei înșiși. Chiar dacă ele presupun, de multe ori, și puțină durere. E dreptul lor s-o simtă.

Încrederea în sine a copilului nu se construiește propriu-zis. Mai degrabă se lasă să iasă la lumină deconstruind balastul intervențiilor noastre așa-zis "educative".

Ne naștem cu numai două frici. Bebelușii se tem de zgomote și să nu cadă, să nu fie scăpați din brațe. Toate celelalte frici sunt ulterioare și dobândite prin educație. Unele devin instrumente utile pentru supraviețuire, altele invadează toxic încrederea și bucuria de viață, contaminează spiritul de aventură, rigidizează gândirea, sug din tonus și vitalitate.

Stima de sine a celui mic nu se construiește prin tehnici parentale intervenționiste. Se lasă să crească și se inspiră prin exemplu personal.

Sau se inhibă, uneori cu cele mai bune intenții, prin:
- hiper-protecționism, neglijență sau semnale mixte din cele două extreme;
- anxietăți parentale neadresate la timp în evoluția adultului care devine părinte;
- cicăleală;
- proiecții catastrofice despre viitor;
-perfecționism;
- judecăți, pedepse, recompense și ierarhii; 
- laude excesive;
- decuplare emoțională a părintelui;
etc.

Neîncrederea în sine nu vine numai din câte laude și încurajări n-am avut parte. Ea este simptomul unei convingeri fundamentale - desigur, inconștiente - care și-a dat singură download în capul copilului foarte devreme, când nu există filtre și sisteme de apărare împotriva adulților din jur.

Convingerea că nu sunt suficient ca om când vin pe lume, că am nevoie să fiu măsurat și judecat până îmi validează altcineva prezența.

De-asta și rușinoasa respingere din partea Academiei sau a Ministerului Educației pe marginea strategiei de parentaj. Dinozaurii de acolo cred că omul se naște rău. Că natura lui perversă trebuie constrânsă devreme, cu bice naționaliste, religioase, cu frici organizate piramidal, ca să nu ne pierdem identitatea.

Care identitate? Aceea programată din timp să plece capul.

Omul e atât de liber încât poate să-și aleagă jugul singur.

Stima de sine a copilului tău vine de la început din lumina care pulsează în fiecare atom al lumii noastre. Numai că noi avem suficientă libertate să o îngrădim și să o stingem.

Sunt incă majoritare în țara asta spiritele care cred că e nevoie de vigilență, pedeapsă și control în copilărie. Încă o mare și nevindecată convingere că vârsta mică e un fel de boală, din care trebuie să ieși deja supus și alterat de "așa trebuie".

Mulți părinți se întreabă inocent, pe la cei 10-12 ani ai copilului, când intervine standardul intern al acestuia și, în sfârșit, protestează, chestionează, nu se supune - " ce s-a întâmplat cu el? de ce a devenit altcineva decât știu eu? cu ce am greșit? de ce nu mă mai înțeleg cu el?" Puțini știu să sărbătorească atunci și să inceapă jocul modelării din umbră, jocul inspirației, al sugestiei, al încrederii, în locul comenzilor, conditionărilor, luptelor de putere și dominație.

În fine, să fii părinte într-o țară în care academicienii înșiși își condamnă cetățenii la întuneric e un test spiritual, în care puterea ta de a ieși din turmă e adevăratul act de credință și patriotism.