Despre modernizarea învățământului românesc
Observ în spațiul public al dezbaterilor despre modernizarea educației o ușoară, dar periculoasă alunecare către susținerea pasională și exclusivă a metodelor educaționale noi, progresiste, interactive, prin descoperire, pentru creativitate etc.
Nu pentru că ele ar fi nocive, ci pentru că un discurs exaltat pentru o extremă sau alta nu face decât să arunce și mai multă confuzie ideologică în jur și să mențină antagonismul fals între ”tradițional” și ”modern”.
Folosirea în exclusivitate la clasă a învățării prin descoperire, de pildă, este absolut nocivă. Organizarea orelor în jurul unor metode care devin scop în sine numai pentru că sunt moderne iar eu pot trece drept profesor ”cool” iarăși este e pistă falsă și contraproductivă pentru învățarea autentică.
Modernizarea învățământului românesc nu înseamnă pulverizarea standardelor de învățare la nivelul fiecărui individ, în sensul slujirii mediocrității lui și al renunțării la performanță înaltă. Modernizare înseamnă, cum spune prof. Constantin Lomaca în ultimul lui articol pe Contributors - EMANCIPARE: trecerea de la convingeri false despre învățare la mentalități susținute și dovedite de neuroștiințe, psihologie. De ex: inteligența nu e un dat fix, ea poate fi dezvoltată, deci fiecare copil are o șansă dacă există un plan individualizat; învățarea de calitate se produce dacă ameliorăm anxietatea și stresul din mediul de învățare; memoria de lungă durată și deprinderile bune de viață se dezvoltă dacă pornești de la intersele elevului, dacă creezi în clasă tensiuni cognitive, emoție, anticipare, noutate etc.)
Dar nu, asta nu presupune să renunți la învățare dirijată, la explicații, la exercițiu repetitiv pentru formarea unei competențe până la capătul ei, nu e nevoie să renunți la exigențe, la așteptări, la măsurare atentă a impactului la clasă sau a ”productivității” gândirii elevului. Important e să îmbini potrivit fiecare strat din piramida gândirii, în funcție de moment, obiective și interesul copilului. Iar acest lucru este o întreagă știință și nu ține numai de caracterul creativ, permisiv sau jucăuș al profesorului. Ține mult de rigori și latura științifică a pregătirii lui pedagogice.
Am văzut tot felul de școli în lume. Recent una tare bine dotată, bogată, protejată de dificultăți. Singurul lucru care face diferența calitativă între ele, cu adevărat, este abilitatea echipei de profesori de a-și pune toate intențiile întru depășirea zonelor de confort ale fiecărui copil. În decizia de a-i susține, ca niște antrenori, cu mesaje de genul ”sunt aici lângă tine, știu că poți, știu că mai ai lucruri multe de spus și de scos din tine”. Nu în sens de mai mult, mai bine sau mai competitiv, ci în sens de ”suntem aici până dai tot ce poți, fără să te judecăm”. Acel ”commitment” pe care îl ai când intri în clasă față de mașinăria lecției tale și forța ei de a avea valoare transformativă pentru copil.
Deci, ca să nu fim aiurea înțeleși, modernizarea școlii românești nu înseamnă un apel la superficialitate prin adoptarea unor metode ”fun for kids” numai. Ci un apel la înțelegerea științifică, nu după ureche a actului didactic, la înțelegerea relației minte-emoție și, mai ales, la puterea de a integra vechi și nou, clasic și modern în slujba copilului, la locul și la timpul potrivit, nu de dragul vreunei etichete așa-zis vizionare.