Când mergem în școli să le vorbim profesorilor copiilor noștri, trebuie să avem în minte că, dincolo de dificultățile școlii de azi, de salariile mici, de uzura birocratică, există valori umane care nu pot fi relativizate.

Dincolo de toate scuzele sau motivele pentru care ne-am coborât standardele sufletești și profesionale, copiii noștri au nevoi nenegociabile pentru creștere și dezvoltare. O mai mică angajare față de satisfacerea lor înseamnă o tristă garanție că vor porni cu stângul în viață. Că își vor pierde entuziasmul, curiozitatea și energia pe care le au, de obicei, la vârsta preșcolară.

Ghiozdanul cu părinți

Primul lucru pe care l-am simţit când mi-am luat copilul în braţe a fost că nu-mi aparţine. M-a invadat fără nicio ezitare un adevăr exterior conştiinţei mele: copilul ăsta vine de altundeva către mine şi poartă în el o ştiinţă stelară care îmi este străină, secretă. L-am întors pe toate părţile ca să-l spăl, să-l hrănesc sau să-l îmbrac cu sfiala pe care o ai de obicei faţă de lucrurile mai mari sau de dincolo de tine.

Ce așteaptă profesorii copilului meu, de la mine, ca părinte? Dar eu ce așteptări am dreptul să formulez? Când copiii au probleme, cine poartă cea mai mare responsabilitate? Familia? Școala? Interesant este, că vorbind despre unul, facem, de fapt, referire la fiecare. Că ce funcționează pentru un manager la nivel de școală funcționează și pentru un profesor în fața clasei și pentru un părinte în fața copiilor lui. De ce?

Când simţi că nu mai ai suficiente resurse vitale sau că ţi se înfundă toate strategiile de viaţă, faci, cel mai adesea, o reîntoarcere către tine. Îţi dai câteva întâlniri cu propriul suflet, îl asculţi puţin şi încerci să te resetezi, reamintindu-ţi ce contează cu adevărat şi cine eşti. Incursiunile acestea în noi sunt un fel de refugiu în camerele tăcerii, departe de zgomotul de afară şi rafalele impersonale ale istoriei. Fără o voce dominantă, interioară, nu prea te poţi reaşeza în fluxul lumii, cel puţin nu fără a te pierde, la un moment dat, pe tine.