Nota 4 la ”Purtare” pentru părinți și educatori

Stau adesea de vorbă cu familii dornice să primească de la școala copiilor lor lămuriri mai atente, adevăruri mai nuanțate despre cine este copilul dincolo de ei, atunci când nu este acasă, atunci când are de făcut lucruri și stabilit relații cu ceilalți.
Cu toții ne simțim bine când educatorii copiilor noștri știu să vorbească despre ei. Aflăm, în felul acesta, că sunt văzuți, că sunt în intenția lui de a scoate ce e mai bun din fiecare. Un educator care se rezumă la ”e cuminte”, ”e atent” sau la ”e cam leneș” sau ”e agitat” nu spune altceva decât că fiul sau fiica ta contează mai puțin ca individ: e parte dintr-o mașinărie a cărei funcționare e scop în sine și la care copiii sunt raportați strict în termeni de tipul ”deranjează/nu deranjează sistemul”. De multe ori, profesorii vorbesc părinților cu acest adevăr la bază: ”copilul tău este de apreciat pe o scară numerică (notele) și în raport cu așteptările mele de a fi un individ rezonabil și comod meseriei mele. De restul, de spiritul lui și toate celelalte componente ale sinelui, eu nu mă ocup”.

”De întrebările următoare și de răspunsurile lor, noi, școala, ne debarasăm: Cât de receptiv e copilul tău? Cum se raportează la lume? Ce tehnici de adaptare și negociere are? Câtă curiozitate? Ce conexiuni și alegeri face? Câtă reziliență? Câtă empatie? Ce îl motivează? Ce nevoi are? Cât este de asertiv? Cât vector interior? Câtă pasiune? Câtă hotărâre? Ce îl face să eșueze? Ce i se potrivește? Ce tipuri de oameni preferă? Ce rol are în grup? Cum se simte în corpul său și cum îl folosește? Ce putere de revenire are? Care sunt căile care-i înlesnesc învățarea? Cum se vede pe sine? Ce îl sperie? Ce îl stimulează?”

Pentru societatea noastră, valoarea individuală intrinsecă a fiecăruia dintre noi este încă o poveste. Multe din afirmațiile publice despre reformarea educației sunt amendate, adesea isteric și cu ură, de voci care încă nu văd o cale de mijloc între rigori și libertăți. De aici, miturile despre cum toți reformiștii fac parte cumva dintr-o conspirație întru mediocritate și ștergerea valorilor românești.

Unde greșește școala?

Unul dintre cele mai mari pericole sau agresiuni față de natura umană, practicat orbește în școala românească, este mesajul valorii personale condiționate strict de perspectiva notei maxime. Copiii învață să se simtă buni sau nu pe dinăuntru raportându-se fie la mulțumirea educatorului, fie la note sau răspunsuri corecte. Validările verbale ale majorității profesorilor se lipesc automat și nedrept de valoarea intrinsecă a individului. Mulți copii învață, de mici, că ”bravo”, ”foarte bine”, ”felicitări” / ”greșit”, ”fals”, ”nu e bine” sunt etichete personale de care depind acceptarea și sentimentele noastre pozitive față de ei.

Puțini mai văd cât de vast este spațiul interior – cel între norma notei bune și efortul individual de care unul sau altul este capabil la un moment dat. Puțini ies din școală salvați din minciuna că valoarea fiecărui om depinde de cât prestează el de bine pe o scară de la 1 la 10.

De pildă, un copil de nota 5 face, probabil zece lucruri de nota 10 în fiecare zi, fără să fie văzut, fără să fie apreciat: construiește o remarcă plină de umor la un moment dat, se apleacă să lege șireturile cuiva, spune altcuiva o vorbă bună, găsește o conexiune bună între două ide, este cel mai bun prieten al cuiva, vine într-o zi cu tonusul și energia de care are clasa nevoie, cântă, desenează sau dansează bine, poate construi din trei bețe o jucărie fantastică, poate crea și imagina povești, îi plac jocurile de rol, iubește să vorbească despre visurile și gândurile lui, este foarte atletic, agil sau cu îndemânare peste medie etc.

Unde greșesc părinții?

În spațiul dintre ce vrea sistemul și ce vrea inima noastră, de regulă, nu se prea mișcă nimeni: nici profesorii, nici părinții. Și aceștia din urmă, ajung să își vadă fiul sau fiica prin gaura unei pâlnii. ”Ce ai făcut azi la școală?” – este întrebarea de la care începe, nedrept, fiecare reîntâlnire părinte-copii. Supărările exagerate pe marginea unui test ratat aruncă în aer tot ce încearcă fiecare personalitate în devenire să arate, să exprime, să descopere. Frica de eșec, îngustimea mizelor noastre, obsesia notelor și a mulțumirii profesorilor usucă tot ce poate deveni fiecare încercând și greșind, îndrăznind și explorând.

La asta contribuie sistematic și părinții care gândesc educația ca pe o tehnică de control și dragostea ca pe un schimb: ”eu te hrănesc și îți cumpăr tot ce poftești – tu trebuie să mă mulțumești cu rezultatele tale școlare.”

Știm prea puține despre om și valori personale; avem, în repertoriul nostru de idei, prea puține modele și speranțe de reușită. Dacă un copil nu învață bine, după actualele planuri și manuale, el este pierdut. Deși suntem mai toți de acord că sunt proaste și înapoiate, nu reușim deloc să facem următorul pas logic în a nu ne mai judeca generațiile după ele.

Asta nu înseamnă că standardele noastre academice nu pot rămâne înalte, că nu putem pune presiune pe copiii noștri sau nu le putem pretinde să ajungă la slide-ul luminos pe care intențiile noastre l-au proiectat despre viitor. Asta nu înseamnă, de asemenea, că școala trebuie să fie superficială, simplă și fără pretenții. Dimpotrivă. Energia pe care o consumi în competiție cu tine însuți și în raport cu standardele notei 10 trebuie să vină puternic, din fiecare, să crească, să rămână vie și după ratări, nereușite sau obstacole de tot felul. Cum încercăm noi, ca societate, s-o întreținem? Blamând, cultivând dezamăgiri arogante și îndemnându-ne copiii să nu se facă de râs. Avem cumva, originala convingere că din răul pe care îl punem pe umerii copiilor noștri o să se nască hotărârea de a fi, de mâine, un om mai bun. Ne așteptăm ca un copil la care se țipă, pe care l-am rușinat sau privit dezamăgiți, un copil căruia i-am spus că ”se putea și mai bine”, un copil pe care îl numim ”leneș” sau ”neatent” să se hotărască imediat, de pe fundul gropii în care l-am băgat, să iasă triumfător și apt de efort.

Pe de altă parte, multe familii care au prins din zbor dezbaterea despre ratarea școlii românești, ajung să nu își mai scrutineze propriile ratări. Stau de vorbă adesea cu părinți nemulțumiți de școala care nu reușește să compenseze tot ce ei nu fac, de regulă, acasă. Mai toți își vor copiii afundați în studiu, fără ca ei să reușească, pentru niciun moment autentic, să creeze atmosferă pentru cunoaștere și învățare în propriul cămin.

Un copil care crește lângă un tată care tot meșterește prin casă și la serviciu, are șanse mari să pună mâna pe o șurubelniță înainte de a plimba o jucărie colorată dintr-un colț al altei prin cameră. Un copil care își vede mama pictând sau cântând are toate șansele să își destupe celule ale sensibilității artistice înainte de toți ceilalți semeni de la locul lui de joacă. Într-o familie în care părinții citesc adesea, văd documentare, dezbat idei, se miră de nou și se bucură de cunoaștere, șansele sunt destul de mari ca fiul sau fiica să se ducă deja la școală cu apetitul pregătit pentru creștere interioară. Nu poți pretinde copilului tău să fiu un studios, un atent și un conștiincios, dacă mediul familiei tale este unul strict administrativ, înțepenit în nevroza propriului serviciu sau al bârfelor despre alți oameni, conflicte sau banalități oarecare ale vieții cotidiene. Știu o mulțime de părinți anchilozați în discursuri șantajiste de tipul : ”eu îți fac toate poftele, mă chinui pentru tine, alerg și mă zbat – tu trebuie să mă mulțumești învățând. Asta este plata ta”.

Nu există schimb mai meschin și mai imoral decât acesta și nici cale mai sortită eșecului în motivarea propriului copil. Cine pleacă la școală purtând povara plății pe care trebuie s-o dea părinților lui este programat deja să eșueze.

Marile noastre greșeli în creșterea copiilor noștri se reduc la un singur cuvânt: abuz. Pe de o parte, școala le fură conștiința valorii intrinseci de om și ființă liberă – reducând-o la prestația intelectului pe o scară de la 1 la 10; pe de alta, părinții le condiționează dragostea și le transmit frica ratării sau îndoila propriului destin de la cele mai mici vârste.

Copiii cresc în energia noastră și în curentul pe care încrederea noastră în ei îl formează de aici către viitor. Pentru copii trebuie să avem standarde și pretenții înalte, susținute de entuziasm, încredere, leadership și îndârjire pozitivă. Ca să se realizeze, copiii au nevoie să vadă în ochii noștri convingerea că vor ajunge acolo unde ne dorim. Ținta luminoasă a viitorului trebuie să rămână neschimbată, indiferent de ratări sau prăbușiri de moment.

Cei mai realizați oameni au avut, sigur, pe cineva în copilăria lor, care a știut să le sufle în aripi și să nu-i abandoneze. Orice formă de renunțare la încrederea noastră în ei – frică, aroganță, pedeapsă, șantaj emoțional, condiționare, sarcasm, furie, jigniri etc – sunt abuzuri și ar trebui pesepsite, în catalogul adulților, cu cea mai mică notă la purtare.