Cum să ucizi curiozitatea

Doi educatori diferiți au propus aceeași activitate unor copii de 8 ani. Ambele grupuri au fost invitate în laboratorul de științe, lângă materiale și fișe de observare prezentate cu blândețe, încurajări și anticipare curioasă.

Într-un amestec de apă, oțet și bicarbonat, copiii au observat că în jurul stafidelor scufundate apar baloane mici de aer care le ridică, după o vreme, la suprafață. Au discutat despre ce văd, au notat ingredientele, descrierea fenomenului și concluziile legate de cauza acestuia.

La finalul activității, unul dintre educatori a luat câteva bomboane mici de pe catedră și s-a întrebat, singur, ce s-ar întâmpla dacă le-ar scufunda și pe acelea. După care, a ieșit, pentru un pretext temporar, din sala de clasă. Al doilea educator a făcut curățenie pe masă, a grupat într-o margine ingredientele și a ieșit și el, după ce le-a spus copiilor că pot face orice până la revenirea lui – pot aștepta sau se pot juca în continuare, cu materialele.

Ce s-a întâmplat în absența adulților?

Primul grup de copii a explorat încă 4-5 amestecuri posibile, a făcut predicții și testat direct scufundarea pentru o mulțime de alte mici obiecte disponibile. Cel de-al doilea grup a așteptat, fără să mai interacționeze cu materialele.

Experimentul a fost repetat, cu clase diferite de copii, în circumstanțe asemănătoare, folosindu-se o cutie cu surprize – un recipient cu multe sertare adăpostind obiecte distincte. Copiii din clasele în care profesorii nu își însoțesc lecțiile cu mult zâmbet și încântare – ca și cum ei înșiși trăiesc permanent sub fascinația lucrurilor despre care povestesc – au ignorat cutia. Ceilalți – cei obișnuiți cu un adult care face din fiecare act de comunicare în lecție un motiv de surpriză, mirare și, mai ales, prilej să zâmbească și să încurajeze – au întors cutia pe toate părțile, au explorat-o individual și în grup, au făcut presupoziții, au formulat întrebări.

În cazul stafidelor scufundate, zâmbetul și încurajările au fost acolo din partea ambilor educatori. Primul a făcut, însă, un lucru-cheie: a deviat de la scenariul standard și a aruncat pastila unei încercări atipice.

Cercetările despre menținerea curiozității – așa cum e ea, natural puternică la vârstele mici și, în scădere drastică la vârsta școlară – au arătat că ea este dramatic înfluențată de adultul care transmite cunoaștere sau inițiază învățare. Profesorii – prin ceea ce fac la nivel subtil – au un caracter modelator asupra felului în care mintea copiilor noștri își își dă voie singură să crească. Educatorul care a făcut repede curățenie după încheierea experimentului a pus, involuntar, o frână pentru întrebări și frământări ulterioare: a redus capacitatea creierului de a formula, mai departe, și alte conexiuni. Educatorul care doar s-a întrebat despre alte posibilități a deschis ferestre incredibile către ceea ce mintea poate învăța despre sine însăși: că poate ieși din rutină, din prescripții și protocoale, că se poate aventura și își poate crea propriile provocări.

Alte studii asemănătoare au arătat că, dacă adultul are tendința de a explica mult și a ghida copiii din aproape în aproape, deși animat de cele mai bune intenții – va pierde interesul copiilor și va bloca resortul curiozității. Educatorii care reușesc să pună în scenă materialele sau fenomenele și să creeze spațiu pentru experimentare, fără explicații insistente și cu vorbe puține, au șansa mai mare să stârnească emulație și dorința copiilor de a se angaja în învățare.

Menținerea curiozității este pentru minte ca oxigenul pentru plămâni. Este un obiectiv la fel de important ca învățarea conținuturilor matematice pentru nu știu ce examen sau stăpânirea gramaticii în limba în care te-ai născut. Cercetările au arătat că trei factori fundamentali o influențează: 1. cât de des zâmbește și încurajează profesorul de la clasă; 2 cât de bine reușește profesorul să iasă din stereotipuri și să surprindă cu invitații în afara scenariilor prestabilite; 3. cât de puțin reușește să explice sau să expliciteze faptele și datele lecției, în favoarea capacității copiilor de a experimenta și descoperi pe cont propriu.

Același lucru este valabil și pentru părinți. De câte ori aceștia intră în modul ”am ceva să te învăț” și devin prescriptivi sau prea cicălitori cu explicațiile, copiii învață să își piardă interesul pentru cunoaștere și ascultare. Ceva din îndârjirea părintelui și din mesajul controlului excesiv asupra devenirii lor inhibă plăcerea minții de a căuta pe cont propriu. Părinții care sunt excesiv de temători pentru copilul care se aventurează, părinții care nu suportă să îi vadă murdari, părinții care intervin constant în jocul sau conflictele obișnuite ale copiilor – au șansa nefericită de a ofili această calitate care ținea mintea înfometată.

Felul nostru de a fi, al adultului de la clasă sau al celor de acasă – creează modele pentru felul de a fi al minții copiilor noștri. Dacă noi citim, și ei citesc. Dacă noi suntem generoși, și ei devin empatici și darnici. Dacă noi povestim despre emoțiile noastre, nici copiii nu se închid în ei; dacă noi suntem prezenți, nici ei nu se înstrăinează. Cognitiv vorbind, e același lucru. Dacă ai la clasă profesori plictisiți, oameni stereotipi sau care vorbesc și predau mult, șansele să avem copii deștepți, așa cum ne dorim, se diminuează.

Iluzia învățării de nota 10 a unor fapte, explicații și algoritmi, iluzia unui profesor sever și capabil să exercite control absolut asupra comportamentului copiilor noștri ne pot încânta pentru o vreme – pentru că ne oferă spectacolul disciplinei, al ordinii și al previzibilului organizat.

Pe de altă parte, în interior se întâmplă adevărata creștere – acolo unde locuiesc gesturile mici și alegerile subtile – de genul ”ce s-ar întâmpla dacă am încerca și cu o bomboană?” Toate lucrurile frumoase care fac diferența între o viață tristă și una plină de mirare și bucurie pot să moară, uneori, fără niciun martor și semnal de alarmă, sub grija unor oameni mânați de cele mai bune intenții.