Abuzul ascuns al parinților "prea buni"

Andrei are 7 ani. Stă posomorât la marginea terenului de sport, lipit de gardul împrejmuitor, și tare ar vrea să intre și el în joc, să paseze mingea, să dea gol, alături de ceilalți 10-12 băieți.

Îl întreb de ce e trist și îl invit să intre pe teren, dar sunt asigurată că ar fi degeaba, că ”mingea oricum nu ajunge la el.”

Îl iau să ne jucăm împreună, doar noi doi. Șutez mingea sus și îl invit să o urmărească el cu privirea, ca să vedem unde cade. Andrei caută pentru un moment balonul în aer, cu capul afundat între umeri, rigid și precaut să nu îl lovească în cădere. Fac exercițiul de mai multe ori. Îmi dau seama că există o dificultate reală în a urmări cu privirea, în rotiri dintr-o parte  în alta a globului ocular, traiectoria sferei multicolore.  Încercările mele de resuscitare a unui zâmbet sau a unei minime dispoziții de joacă eșuează lamentabil. Andrei e hotărât că niciodată nu va reuși; că, oricât ar alerga, mingea nu aterizează și în piciorul lui.

Îl cunosc pe băiat de multă vreme, aproape de când s-a născut. Are părinți tare iubitori, care l-au încurajat mereu și lăudat, i-au citit enorm, l-au plimbat și expus la experiențe de învățare complexe și fascinante. Îți vorbește ca un om mare, știe o mulțime de curiozități din lumea vie, calculează și citește cu ușurință, urmărește explicații ramificate din aproape orice domeniu.

Teama lui pe terenul de sport nu are însă legătură numai cu intuiția corectă, de altfel, că segmentele mari ale corpului său nu îl ascultă întotdeauna, nu se coordonează perfect, nu se aliniază eficient în sprinturi sau reacții motorii spontane și rapide. În general, lui Andrei nu îi surâde să lupte pentru situații care îi transmit, din start, o notă de oarecare disconfort. Se bosumflă, alege automat modul ”victimă”, se plânge că toate circumstanțele exterioare lui îi sunt potrivnice.

Știu că dacă aș lucra cu el câteva săptămâni – mai precis vreo 12-16 – îl pot scoate parțial din genul acesta de condiționare, de reflex învățat în fața situațiilor percepute de mintea lui ca ”dificile” sau ”incorecte”. Nu pentru că sunt deținătoarea unor rețete comportamentale extraordinare, ci pentru că simt că în vortexul meu de intenție și voință există suficientă energie și optimism să pot imprima în sufletul unui copil decizia de a se lupta pentru el. Nu, nu e vorba de lipsă de modestie, ci de încrederea absolută în nevoia fiecărei ființe de a triumfa. Andrei își dorește tare mult să se joace, să se bată pentru minge, să îi urmărească și schimbe traiectoria din picior. Numai nu știe cum să își acceseze acea putere interioară care l-ar susține dincolo de micile frustrări, amânări și situații imprevizibile din teren.

Mintea lui n-a fost niciodată invitată să rezolve o astfel de problemă: să găsească soluții spontane pentru situații greu de cuantificat sau așezat în explicații logice, de tip cauză-efect. Imprevizibila încrucișare a jocului de băieți, cu pase întâmplătoare, haotice și  imposibil de așezat relațional în explicații și supraraționalizări – așa cum mama lui alege să îi ofere ori de câte ori se află într-o oarecare dificultate – se deschide pentru Andrei ca un drum plin de pericole, pentru care nu este echipat. Obișnuit să primească explicații pentru tot sau să fie pregătit pentru ce urmează să se întâmple – băiatul rămâne acum perplex  și plin de anxietatea ”procesorului” lămuritor  inexistent sau imposibil de aplicat în această situație.

Da, natura relațiilor umane este organică, imprevizibilă: copiii se citesc din priviri, își pasează mingea în timp ce își urmăresc adversarii cu coada ochiului, se selectează reciproc în funcție de cine transmite semnalul învingătorului, se ceartă, se acuză, se intimidează, negociază, se împacă, se felicită. Totul în numai câteva minute, greu de așezat în ecuații sau algoritmi liniștititori. Prin urmare, concluzia că mingea nu ajunge niciodată în locul în care Andrei s-a retras, ca să i se ofere singură pentru joc, pare singura explicație plauzibilă în mintea ordonată a acestuia. De aici, imediat și emoția nedreptății și rolul de victimă – toate, alese în fracțiuni subconștiente de secundă.

Rolul asumat de Andrei pe teren – de fapt, reflexul de a comuta pe modul ”eu nu pot” – se repetă și la școală, în pauze. A început deja să povestească acasă, cu tristețe, că nimeni nu se joacă cu el. L-am urmărit câteva zile la rând, să înțeleg ce se întâmplă: băiatul nostru se alătură grupurilor de joacă, îi privește cu drag pe colegi și îi plac ideile lor, numai nu știe cum să intre în ping-pong-ul lor decizional. De regulă, copiii sunt primiți într-un joc deja început dacă vin cu o idee nouă, cu o propoziție care adaugă sens construcției lor de comunicare și schimb de replici. La 7 ani, copiii nu se împrietenesc după ce fac cunoștință sau după ce își acordă unul altuia un interviu de cunoaștere. Întovărășirea în joacă e un moment ad-hoc, natural, dacă a apărut un schimb spontan de idei sau celălat, nou-venitul, transmite, ca un radio, frecvența unui copil care crede în el, se simte binișor în pielea lui, nu are umbra vreunui gând că ar putea fi respins.

Pentru că Andrei deja se teme teribil să nu fie accepat, a început, în pauze, să facă ce l-a sfătuit mama lui într-un alt moment de blânde și raționale explicații: să se ducă, să se prezinte și să arunce în aer propoziția ”Vrei să ne jucăm împreună?”.

Ei bine, pe cât de logică ideea, pe atât de nerealistă și ineficientă în lumea copiilor. Foare rar copiii fac introduceri sau pun întrebări de genul celei de mai sus. De regulă, copiii care vin cu acest instrument verbal în anunțarea intenției de joacă, sunt priviți cu suspiciune sau acceptați cu jumătate de gură. De ce? Poate că până se maturizează neocortexul, emisfera dreaptă a creierului – cea plină de intuiții și înțelegere emoțională – atât de puternică încă la copii – înregistrează neliniștea, nesiguranța și teama de respingere a ”intrusului”. Or jocul, prin excelență, este spațiul libertății, al creativității, al încrederii că poți fi tu însuți sau oricine altcineva fără să fii judecat. Refuzul unui copil de a se juca cu un altul rareori se bazează pe răutăți sau egoism personal, premeditat, ci pe selecție intuitivă, inconștientă. De aceea, e foarte greu să manipulăm  împrieteniri sau parteneriate de durată între copii, dacă ele deja nu s-au întâmplat de la sine.

Ce este până la urmă cu Andrei? Are el vreo vină? Au greșit părinții lui și sunt acum responsabili?

Nu, Problema nici nu se poate pune așa. Toți părinții vor binele copiilor lor și orice ar fi ales mama sau tata să facă, au ales cu cele mai bune intenții și iubire.

Numai că iubirea și bunele intenții nu sunt niciodată suficiente dacă nu suntem și foarte conștienți de ce facem, dacă nu învățăm să ne pândim pe noi înșine și să ne prindem când luăm decizii legate de creșterea copilului dintr-un loc al fricii sau al propriilor traume nevindecate.

De pildă ...

Un adult rănit în copilărie are mare nevoie de control în viața lui cea de toate zilele. Are nevoie să planifice, să explice și să justifice tot. Are nevoie să creeze programe, să ordoneze întâmplări într-o poveste cu propria logică și coerență, să formuleze decizii în așteptarea celor mai bune consecințe și decuparea cât mai insistentă a neplăcutului, a pericolului, a imprevizibilului.

 Același adult organizat, care a reușit să își pună viața pe o anumită linie de plutire, să imprime impetuosului șuvoi al lumii ceva rutină, câteva tabieturi, ceva puneri în orar, justificări și explicații – are imediat tentația, de la nașterea copilului lui  - să îi predea imediat în mână aceleași instrumente de supraviețuire. Prin urmare, începe să îi explice, fir cu fir, viața, să îi anticipeze totul în explicații, să îi supraraționalizeze fiecare pas. Partea bună a acestui reflex este că foarte devreme, cel mic devine posesorul unui limbaj bogat, cu un intelect capabil să vadă relații cauză-efect în lume, logică și ordine. Partea proastă este că un copil căruia i s-au dat  deja instrumentele de supraviețuire ale părintelui – acel ”coping mecanism” dobândit din rană sau durere  - moștenește, odată cu acestea, și anxietatea inițială a părinților. Fără să știm, lui i s-a condiționat deja mintea să ”primească” din altă parte instrumentele de cooperare cu realitatea inconfortabilă, așa cum Andrei se așteaptă ca mingea să ia decizia să i se așeze la picior. La nivel inconștient, un copil servit 100% cu mecanismele de adaptare ale părinților lui și nelăsat să își descopere câteva pe cont propriu, înțelege despre sine că este neputincios, că nu i se poate acorda încrederea unei identități separate și puternice.

Într-un mod ciudat, cu cât părinții lui sunt mai serviabili, atenți, planificați, prevăzători și declarativi întru iubirea lor eternă, cu atât copilul este în alertă mai mare. Organismul lui intuiește că nu i se dă, din principiu, creditul să preia el însuși controlul asupra realității. Mai mult, dacă mama și tata apucă să declare că iubirea vieții lor este copilul și o fac nu o dată- de două ori ca noi toți – ci repetat, ca și cum au mereu ceva de reasigurat – este foarte probabil ca cel mic să simtă că crește cu o mare povară pe umeri: aceea de a-i împlini pe cei care i-au dat viață. Ca și cum s-a născut într-un contract de care n-a știut și pe care l-a semnat de dinainte de diviziunea propriilor celule.

Din multă blândețe, dragoste și milă, dar mai ales din cauză că în noi înșine, adulții, încă zace o mică ”victimă” pe care încă nu am luat-o în brațe și reabilitat-o, ajungem să le dăm copiilor instrumentele noastre de supraviețuire de-a gata, fără să îi lăsăm să își trăiască singuri momentul de descoperire a puterii interioare.

O facem grațios, cu foarte mult egosim neconștientizat.

Pentru că ne este tare greu să ne întâlnim cu noi în punctul acela dureros inițial care ne-ar putea destabiliza ordinea de la suprafață, căutăm să ne vindecăm prin copiii noștri.  Îi folosim pe ei ca pansamente. Cum? Nelăsându-i să găsească acel spațiu de manevră între formularea dorinței și împlinirea ei. Le sărim repede în ajutor, le simplificăm poverile naturale, le dăm apă înainte de a-și conștientiza singuri setea, le punem o vestă în plus pe spate înainte de a simți cum se simte, într-adevăr, frigul. Le terminăm propozițiile, îi îmbrăcăm, îi încălțăm, îi dirijăm, îi teleghidăm, ne luăm de guler cu cine s-a  uitat urât la el, îi învinovățim pe ceilalți pentru micile lui eșecuri. Toate, din presupusă iubire. Paradoxal, adevărul este că toate vin din neiubire de sine.

Protecționismul exagerat - îl au părinții care au încă o mare doză de ură de sine.

Pentru cei care nu sunteți încă părinți: alegeți să faceți copii după ce v-ați dezvoltat abilitatea de a-i vedea suferind! Nu vorbesc despre datul milităriei jos din pod, ci de încrederea că micile provocări ale vieții sunt aici, organic, țesute printre rău-bine și dincolo de ele, ca să ne facă mai puternici și mai în contact cu noi înșine. Prea mulți copii inteligenți lipsiți de tonus și vitalitate socială, de reflexul de a lupta pentru ei, de a-și marca limitele!

Încrederea de sine nu se câștigă din laudele parentale. Ci din suma momentelor care te-au aruncat în imposibilitate și disconfort și peste care, în cele din urmă ai triumfat, apăsând pe butoanele interioare de resetare, nu pe cele servite la îndemână doar de experiența altora.

Și, nu, să fii martorul plânsetelor copilului tău fără să îi dai și soluția imediat pentru liniștire nu înseamnă că îi produci traumă. Să îl pui să facă lucruri puțin mai dificile – de pildă, să își curețe singur o banană sau să își spele chiuveta după ce și-a periat dinții – nu înseamnă abandon. Să îl urmărești frustrându-se că nu se poate încălța, fără să intervii, nu înseamnă că ești un părinte rău. Să îi spui că nota aia sau cealaltă e mică și te aștepți să muncească pentru o performanță mai bună nu înseamnă că îi lezezi orgoliul. Să îi dai direcție și să îl scoți din zona lui de confort nu înseamnă că îi încalci alegerile.

Adevărata traumă emoțională la copii se petrece când părintele și-a pierdut puterea de lider. Când copilul simte că el însuși este prea mult pentru părinții lui, prea greu de gestionat. Trauma începe unde părintele cicălește sau declară că este copleșit de prezența celui mic, pierde controlul nervos sau se falsifică întru calm disimulat și blândețe autoimpusă, cu multe reprimări și izbucniri interioare. Trauma începe unde nu ești sigur niciodată ce ai de făcut, unde un articol începe să îl contrazică pe cel de ieri în capul tău, și unde și unul și celălalt îți anulează vocea personală.

Părinții buni pun limite, dau structură, direcție, îi iau pe copii în vortexul intenției lor și le dau de acolo, din interiorul lui, spațiu de manevră și alegere. Când pun limite, părinții buni nici nu se scuză, nici nu se justifică. Sunt asertivi, solemni, demni și hotărâți.

Nu există nicio tehnică de parenting, și niciun set de trucuri comportamentale care să te învețe să fii lider pentru copilul tău. Privirea fermă, vocea calmă, optimismul și încrederea, hotărârea, puterea de a-l fascina, acceptarea necondiționată și fermitatea sunt active numai după ce îți conștientizezi nevoile personale, după ce te împaci cu tine și devii atent și lucid la toate derapajele inconștientului în preajma propriului copil. Altfel, toate umbrele de care fugi se vor activa, la vedere, în copilul tău și îți vor apăsa toate butoanele de panică posibile.

Tot ce am decupat din noi la un moment dat ne ajunge din urmă și apare reoglindit în experientele copiilor sau apropiaților noștri.

Pe de altă parte, nu există copilărie fără traumă. În sens modern, ”trauma” nu mai denumește numai cazurile grave de abuz fizic sau moral, ci orice formă de dezechilibru sau durere interioară. Fără ele, nu există creștere, Niciun copil nu pleacă în viață fără să nu fi acumulat disonanțe, contraste, fugi și camuflări interioare. De acolo va crește el. Fără contrast, fără opoziții între bine și rău nu există evoluție.

De aceea, părinții care merg în vârful picioarelor pe lângă copii, se tem de ei, îi mituiesc, îi păcălesc, îi decupează de ploaie, de noroi, de frig, de conflicte, de respingeri, de pierderi, de moarte, de tranziții, de abandon etc – vor ajunge să vadă în ochii lor neputința pe care am văzut-o în ochii lui Andrei pe terenul de joacă. Renunțarea lui, felul în care tânjește după celălalt fără să știe cum să se conecteze la el, rigiditatea deja imprimată corpului și mișcării ochilor – toate vorbesc despre o mare, mare dragoste parentală dublată inconștient de o mare, mare rană nevindecată și compensată nedrept în copil.

Nu, nu suntem noi cu totul și cu totul vinovați de dificultățile copiilor noștri, Există în împletirea fizică și emoțională a celulelor noastre un întreg istoric intim, fascinant, misterios, de nerecuperat rațional. Prin urmare, niciunul dintre noi nu trebuie arătat cu degetul, niciun părinte nu poate fi tras la răspundere și judecat întru totul pentru copiii lui. Există, desigur, provocări de dincolo de noi și controlul nostru psihologic, oricât de alert și atent.

Ce pot însă afirma este că un dram de mai multă încredere, decizie și asertivitate în părinții de astăzi ar face diferența în interiorul unei generații care se anunță extrem de fragilă emoțional. Un pic mai multă introspecție interioară ar curăța aerul mai des în casă și ar da spațiu de întâlnire a copilului cu sine.

 

  1. ”Andrei” de mai sus e un personaj fictiv – o sumă de mai mulți copii văzuți în ultimele luni de lucru la clasă și în ateliere. Cazul nu are nicio legătură cu vreo discuție anume avută în ultimele zile cu familiile. Cu toate acestea, nu există săptămână să nu povestim mereu la fel și să nu îndemn părinții – uneori cu tact, alteori cu mai puțin – să preia puterea în propriile case! Nu cu duritate și severitate, ci cu bucurie, încredere și fermitate.

Tags: traume;incredere de sine;