Există o mulțime de involuntare momente în viața noastră în care, în ciuda poveștii personale de viață, oricât de apăsătoare, devenim imponderali, recunoscători, iubitori, fericiți, optimiști. Stările acestea sunt căutate de călugări și practicieni spirituali, în rugăciuni și meditații, adunate și capitalizate în timp până la obișnuința naturală a sufletului de a se alinia instant la ele.

Omul de rând le are pur și simplu și le pierde la fel de ușor. Sunt  semne ale existenței de dincolo de formă, sunt reasigurări subtile că viața este mai mult decât întreținerea ritmurilor fizice și cognitive.

Pe un stadion încărcat de câteva zeci de mii de inimi oprite pentru o secundă înainte de ultima lovitură de pedeapsă, când scorul agață de un ultim salvator șut – ați trăit secunda aceea când toată lumea îngheață într-o singură nerespirație colectivă? Ați prins emoția care răscolește sincron toată suprafața pielii și sentimentul că ești una cu toți ceilalți, că există o frăție misterioasă a speciei întru așteptare, ratare sau triumf? Ați lăsat pe șira spinării să curgă vibrația din filmarea aceea, de dinaintea unui concert când aproape 70 000 mii de oameni cântă la unison Bohemian Rapsody, animând, dincolo de spectacolul propriu-zis, nu numai o bandă de fundal, dar și întreaga suflare compusă din atâți necunoscuți?

V-ați simțit frați cu celălalt în fața cerului întunecat de dinaintea unei spectaculoase furtuni sau a unui rezultat electoral prognozat la limita răbdărilor istorice? Ați simțit că puteți transforma o lume întreagă aprinzându-vă luminile telefoanelor la proteste, odată cu încă alte câteva mii de semeni?

Nu e nimic cinic sau ironic în întrebările de mai sus, ci o amintire  a stărilor de grație pe care umanitatea le resimte uneori, a bucuriei neplanificate de ne trezi cumva toți în unul, de a funcționa – chiar și pentru o secundă cotidiană – interconectați, ca o masă fluidă de suflete-pereche.

Aceeași iluminare personală și colectivă însoțește negreșit nașterea copiilor. Pentru minute în șir suntem doar recunoscători, inundați de mulțumire în cele mai uitate colțuri ale inimii, revitalizați ca de o reînnoire personală incredibilă, de o așteptată și nesperată prelungire și reciclare a deja obositei noastre existențe. El stă acolo mic, întins, neputincios, câteodată nici prea frumos – și, totuși, tot ce simțim în fața lui este că bucata aceea de trup însuflețit e mai presus de noi, e salvatoare prin bucuria limpede pe care o aduce, e suficientă, nechestionabilă; nu simțim nevoia să îi pretindem nimic, nu avem așteptări de la el, nici cuvinte care să îl compare. Abia după câteva zile, când, adus acasă, începe să plângă, să sughită sau să i se învinețească buzele în sincope respiratorii firești, începem să îl administrăm, măsurăm, să îl cântărim, să îl înghesuim îngrijorați în statistici.

După starea de ridicare a spiritului pe cele mai ascuțite culmi de bucurie și apreciere a vieții, încep, la scurt timp, normarea ei, punerea ei la îndoială, așezarea pe cântar, prăbușirea în brațele fricii de a nu fi, poate, cel mai potrivit să îi ghidezi creșterea.

Ne promitem, sub anestezia bucuriei depline de după naștere, că nu vom certa niciodată boțul ăsta de viață, că nu îl vom răni, că îl vom proteja și onora până la moarte. Ne congratulăm că este perfect, îl arătăm familiei, prietenilor și facem din următoarele câteva zile o sărbătoare a vieții noastre. Ne punem fotografii cu mânuțele lui în mâinile noastre, hash-tăguim de nu știu câte ori cuvântul magic ”familie” – toate în timp ce, în subsol, încep să inunde apele reci ale nesiguranței: până la urmă, cine din lumea asta îmi garantează că acest copil va fi bine și sănătos? Cine îmi promite mie că nu va suferi  niciodată? Cine mă certifică absolut că sunt și voi fi un părinte bun?

Nimeni.

Încep cele mai catastrofice proiecții, prima panică paralizantă la cea dintâi stare febrilă, prima pândă a scaunului zilnic, primele nopți în supervizarea respirației. Frica începe să-și apese pașii din ce în ce mai strident în casă.

Trec anii – cu frici, cu lacrimi, cu bucurii, cu fotografii care să le înghețe în albume - și, de la promisiunea că ”nu îl voi răni niciodată” sau ”voi fi veșnic recunoscător pentru el” te trezești pe repede înainte în filmul acela în care strigi la el că dacă nu își strânge jucăriile, îl lași singur acasă și pleci fără el în parc, dacă nu își rescrie tema o să ajungă măturător în stradă; te vezi confiscându-i telefonul, pedepsindu-l în casă pentru după-amieze fără prieteni, te vezi îndoindu-te el și justificându-te pentru sine că ”parcă așa a fost copilul ăsta de la început, încăpățânat și neascultător”.

Începi să cauți o ciudată alinare că poate încă din fabricație a fost ceva în neregulă.

Și în relația cu propriul copil – spun psihologii – există un proces subtil de dezîndrăgostire treptată. Ca între perechile de adulți, ești absolut fascinat la început de celălalt, până ce fiecare începe să dea de-o parte vălul care i s-a așezat inițial pe ochi și să îl vadă pe celălalt, în lumina rece și neiertătoare a zilei – așa cum este el. Pentru cei mai neantrenați dintre noi, încep reproșurile, ironiile și pretențiile de tip ”schimbă-te pentru mine, dacă mă iubești cu adevărat”.

Oricât de crud ar suna, și în relația cu propriii copii, acest moment al adevărului se instalează treptat și începem să îi vedem cu ochii mai limpezi: sunt diferiți și distincți de noi, au venit pe lume cu anumite dominante nealese expres de mama și tata, sunt iraționali, vorbesc altă limbă, sunt dezordonați, murdari, mincinoși și mofturoși; după 7 ani îndrăznesc chiar să își aparțină și mai mult sieși, să iasă din ”ascultare”, iar la 11-12 ani să te împungă cu impertinență suprinzătoare: ”dar pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau asta?”. Părintele devine din ce în ce mai conștient că în relația lor ”s-a rupt” ceva.

Copiii și relațiile prin definiție curg, se mișcă, se schimbă. Singurul lucru însă care trebuie să rămână mereu în aceeași priză este amintirea stării de grație și mulțumire necondiționată pe care ai trăit-o la nașterea lui. Acela este singurul punct de reper, singurul sistem de referință de lângă care te poți abate oricât, fără însă să te deconectezi de la el.

Majoritatea părinților sau adulților aflați în relații – unul cu celălalt sau cu propriii copii - pierd această amintire și speranță: că există ceva mai mult și mai puternic de dincolo de noi, acel ceva pe care și cei mai sceptici, și cei mai necredincioși dintre noi – îl simțim în câteva fulgurări de momente ale vieților noastre.

Cred că cine își amintește din când în când că iarba și copacii nu ne aparțin, copiii nu ne aparțin, aerul și respirația nu ne aparțin, sunt involuntare, cresc fără efortul nostru exclusiv – știe să își crească familia în starea aceea de iluminare sau optimism care bate fricile, rușinea și judecata. Măcar uneori.

În anii mei de lucru lângă familii și copii, mi-am întărit convingerea experimentând direct, că mamele care au puterea vizualizării optimiste a viitorului și-și trăiesc viața din toată inima insuflă copiilor lor o energie vitală comparabilă cu a celorlalți din clasă. O anumită stare de încredere în propriul copil și în energia care susține viața dincolo de măsurile și planurile noastre concrete se imprimă personalității celui mic în semne mai clare de curaj, risc, spontaneintate și îndrăzneală.

Deci, pentru orice practică parentală sugerată de literatura actuală sau mai veche, pentru orice tip de copil sau oricât de complicată poveste adultă de viață, singurul lucru care trebuie să rămână constant în conștiința noastră este convingerea că viața copiilor noștri nu ne aparține, vine de dincolo de noi, din armonia forței vitale care întreține tot ce mișcă aici, pe pâmânt. În valul imens de sfaturi care însoțesc de pe margini creșterea unui copil, singurul punct de echilibru care îți oferă o anumită sănătate decizională este felul în care ne așezăm conștiința față de ce ne înconjoară: este lumea de lângă noi ostilă? Este viața mea o serie lungă de tehnici și metode de punere la adăpost? Sau aici, unde l-am adus pe lume, se deschide spațiul tuturor posibilităților, cu o curgere a lor dintr-o energie blândă și protectoare?

Este lumea locul unde educația înseamnă rețete pentru datul bun din coate și bătutul apei în picioare pentru menținerea capului la suprafață sau este viața locul unde mă așez întâi în mine, cu bucurie și încredere, așteptând un val inspirat să mă poarte natural? Sunt aici, ca părinte, ca să îl feresc de rău sau să îl ajut să întegreze și experiențele durerii, ale lacrimilor, respingerilor și eșecurilor de tot felul?

Din felul în care noi înșine ne-am poziționat față de lume, din tipul de fereastră de la care privim peste gard, în stradă – copiii învață despre rolul lor cu mult înainte de a recepta cuvinte, explicații și experiențe. Energia trăirilor noastre, frecvența fricilor sau a încrederilor noastre se țes în sistemul lor de ghidaj în mod aproape iremediabil, subconștient. Noi le asigurăm aceste setări inițiale ale minții și ale sistemelor ei de navigare: este copilul meu la pândă, în modul de evitare și anticipare precaută a pericolelor? Sau este, în principal, animat și lăsat să cotrobăie, să se cațăre, să cucerească spațiul în care se mișcă?

O anumită stare de fugă din prezent, de griji pentru viitor, pentru lista de lucruri care trebuie împlinite, pentru următorul moment de gestionat în creșterea unui copil, cu anxietatea depășirii pragurilor de acum și ”rezolvarea” copilăriei cu strategii cât mai eficiente de calmare sau tranzitare a momentelor prezente – este una dintre cele mai toxice energii de așezat între părinte și copil. Fuga adultului din prezent și nevroza nerăbdătoare a facerii următorului lucru contribuie la ruperea comunicării intuitive, nonverbale, energetice, emoționale, de care copilul are nevoie absolută în primii ani de viață și aproape la fel de mult pentru tot restul relației noastre cu ei.

Încrederea în mersul înainte al copilului tău cu o priză deja stabilită în această sursă de energie este fundamentul unei creșteri inspirate și bune. Mind-setul personal este forța de unde ei își calibrează vitalitatea, sănătatea fizică și puterea de a îndrăzni, de a învăța, de a se concentra.

Dacă ne amintim fiorul acelei respirații ținute în fața ultimului penalty sau lacrima de bucurie a unui cântec intonat cu alte câteva mii de semeni, e imposibil să nu recunoaștem că există aici, lângă noi, un adevăr prea adesea aruncat de-o parte de ceea ce numim educație, creștere și maturizare: există o forță uriașă, blândă, caldă, optimistă, nejudecătoare, care ne alimentează pe toți. Este aici, în spațiul dintre atomi, în spațiul dintre mine și tine, în spațiul dintre două gânduri consecutive, dintre două planete vecine, între două trageri de respiratie sau ciocniri de galaxii apropiate.

De aici cresc copiii, și, indiferent de cât de împovărați sau nevindecați încă suntem, revenirea zilnică, pentru cel puțin 5 minute, exersată și forțată chiar, la această amintire a stării de grație pe care am simțit-o la nașterea lor este secretul care ne ține pe drumul cel bun, fără rătăciri definitive. Inducerea conștientă și retrăirea ei în inimă te încarcă, nebănuit, negreșit și miraculos, cu inspirație, decizie și înțelepciune în minte.

 

 

 

 

Pentru grupele permanente de preșcolari ale anului următor (2019-20120),  deschidem  înscrierile la sediul nostru din București (Tineretului, str. Ghe Lupu)

 Programul se recomandă copiilor între 3 și 6 ani. Ca element de noutate, avem două variante de lucru: 8.00 – 13.00 sau 8.00 – 17.00.

Nu este un program tradițional de grădiniță, ci unul derivat din cei 2 ani de experință cu atelierele Helikon, inclusiv cele de testare a preșcolarilor și de feed-back pentru părinți. Activitatea copiilor echivalează conținuturile stabilite la nivel național. Este, totuși, altfel organizată în spațiu și vine cu un alt ritm de lucru.

Programul acoperă toate nevoie de dezvoltare ale unui copil de grădiniță și se desfășoară după o metodă itinerară: fiecare spațiu de lucru nu este o clasă propriu-zisă, ci un atelier separat, condus de câte o educatoare specalizată pe o arie anume de dezvoltare. ”Învățarea” se produce parcurgând zilnic aceste stații  de activitate, dintr-o sală în alta, pe grupe de vârstă omogene sau mixte. Ne bazăm pe o rutină bine structurată, ambițioasă, cu atenție mare către integrarea tuturor tipurilor de experiențe academice, emoționale, fizice, sociale și estetice, potrivite vârstei. Copiii cunosc și lucrează în egală măsură cu toate educatoarele. Stilul de lucru este unul jucăuș, dinamic și motivant, fără judecată, presiune și condiții anume puse pe copii, dar cu un impact deja măsurat - eficient și tranformator în dobândirea naturală aunui ritm de lucru alert, angajat și eficient.

Există un sistem de monitorizare a progresului copiilor, foarte nuanțat, cu feed-back periodic către familii și o procedură de documentare zilnică a activităților, accesibilă tuturor părinților.

Stațiile de lucru ale copiilor includ:

- Program pentru coordonarea și motricitatea fină - pictură, modelaj, colaj;

- Program pentru motricitate grosieră - gimnastică și jocuri de echipă;

- Program de desen (așa cum l-am descris în articolul meu despre importanța reprezentării grafice la vârsta preșcolară);

- Program de antrenament prealfabetar: familiarizarea cu literele, antrenament pentru discriminare fonematică etc;

- Program pentru dezvoltarea gândirii matematice: înțelegerea conceptelor numerice, a relațiilor între mulțimi, jocuri logice, Soroban etc;

- Program pentru cunoașterea lumii vii - se adresează memoriei faptice și capacității de a reține, descrie și conecta informații despre plante, animale, fenomene ale naturii, legi fizice și reacții chimice simple, experimente;

- Program pentru dezvoltarea limbajului: memorizări, povestiri după imagini, joc de rol, dramatizări.

- Program de dans și muzică

-Program de limbă engleză;

-Program de jocuri pentru autocontrol, atenție, gestionare a conflictelor, dezvoltare a toleranței la frustrare, autonomie, organizare;

Niciuna din ariile de mai sus nu este tratată ca disciplină distinctă. Copiii au proiecte lunare cu teme ”wow” din aria lor de interes, fără să simtă că sunt datori cu un tip anume de progres sau de prestație academică. Acestea din urmă, însă, vor fi atent monitorizate și prezentate de Oana Moraru, în întâlniri periodice individuale, cu familiile. Există sprijin permanent pentru toate situațiile care apar în legătură cu dezvoltarea copiilor.

Prin urmare, cele 5 ore de dimineață arată ca un atelier de cercetare și investigare, cu o temă pentru toți și ”misiuni” pentru fiecare echipă (grupuri mici de copii, care lucrează separat, prin rotație la ”stațiile” de stimulare a ariilor de mai sus.) Integrăm în fiecare zi momente de autoreflecție, de stabilire a obiectivelor, de planificare și autoapreciere.

Programul se potrivește foarte bine copiilor care se află cu 1-2 ani înainte de înscrierea la școală, pentru că, prin el, descoperim ce aspecte ale dezvoltării trebuie stimulate, creăm motivații, un ritm anume de lucru, dorința de a finaliza, de a progresa, susținem curiozități, modelăm încrederea, atenția, autocontrolul.

Atmosfera este intensă, ca la antrenament, cu încurajare, tonus și energii ridicate, cu scoaterea copiilor din zona lor de confort atunci când descoperim că este nevoie de intervenții suplimentare - de pildă, pe limbaj, pe coordonare oculo-motorie, pe comunicare socială, logică etc. Nu există concurență, condiționări, disciplinări. Copiii descoperă plăcerea lucrului din energia profesorilor, se simt mereu relevanți, își pot descrie progresul, contribuie cu idei la proiectele lor de grup, sunt insistent încurajați să aibă inițiativă, să își descopere vocea, să își formuleze nevoile și deciziile.

Până la ora 13.00 programul are un caracter alert, antrenant și bine structurat, cu toate stațiile de lucru parcurse de copii, pe nivel și nevoi ale vârstei, și cu un mic-dejun pregătit de acasă, în pachetul copiilor.

Masa de prânz și gustarea de după-amiază, pentru cei care optează pentru program lung, se servesc la ora 13.00, respectiv, 16.00, sunt în sistem catering deja testat cu o firmă din apropierea sediului nostru. Este urmată de o perioadă de odihnă și, până la preluare, de timp și joc liber la dispoziția copiilor, de activități alese de ei sau joc în aer liber. Parcul este practic ”lipit” de clădirea noastră.

Vom înscrie 50 de copii în total, de care se vor ocupa 6 educatoare calificate, pentru 6 săli de lucru, plus una pentru activitățile fizice. Disponibilitatea locurilor depinde de ordinea înscrierilor. Acestea se fac accesând linkul de mai jos, după care, sunteți invitați la o discuție cu Oana Moraru, pentru fixarea informațiilor și înscrierea/selecția copiilor.

Linkul:  https://forms.gle/t9NVfsq5GNuM4XiQ7

                   

Prețul:

8.00 – 13.00: 1800 lei/copil/lună (10 luni calendaristice, cu vacanțe școlare conform programului național, respectate ca atare, fără program asigurat)

8.00 – 17.00: 2600 lei/lună (include masa de prânz și gustarea de după-amiază, fără mic-dejun)

 

 

 

PROGRAMELE DE VARĂ ”HELIKON”

GRĂDINIȚA DE VACANȚĂ-Program adresat copiilor intre 3-6 ani, deja adaptati in colectivitate (prescolari).

1. Este un program de 3 săptămâni din luna Iulie, care poate fi urmat integral sau în variante de câte o săptămână sau două;

2. Atelierele durează 3 ore/zi, cu următoarele intervale de lucru (pentru care veți opta completând link-ul de mai jos):

 9.00 – 12.00 sau  16.00 – 19.00

3. Programul zilnic acoperă toate ariile de dezvoltare preșcolară și are un caracter transformațional. Suntem la a 4-a ediție, după 4 ani de ateliere de evaluare și feed-back și 2 ani de lucru intensiv cu grupuri permanente/săptămânale de copii. Avem un protocol de lucru deja testat și validat în acești ani,  cu efect vizibil pe atenția copiilor, pe gradul de concentrare și implicare, pe gândire logică, creativitate, exprimare și mișcare.

4. Grădinița de vacanță are un caracter dinamic, jucăuș, cu multe activități pe care copiii încă nu le-au întâlnit – chiar și pentru cei care sunt participanții noștri permanenți – jocuri, experimente, puneri în scenă a unor idei și povești, trasee sportive, provocări artistice.

5. Înscrierile se fac pentru 2 sedii, cu două echipe de educatoare diferite:

1.Sediul din Tineretului, str. Ghe. Lupu (9.00 – 12.00 sau 16.00 – 19.00)

2.Sediul din Nord, str. Grigore Gafencu ((9.00 – 12.00 sau 16.00 – 19.00)

 DESCRIEREA RUTINEI ZILNICE

Astfel, copiii au zilnic următoarele secvențe de lucru, cu teme și conținuturi care nu se vor repeta de la o săptămână la alta, în cazul în care optați pentru toate cele trei sesiuni:

  1. Atelierul pentru dezvoltarea motricității fine: pictat,decupat, modelat, desenat, hașurat, colat, pliat,șnuruit, împachetat, asamblat etc.
  2. Atelierul pentru dezvoltarea autocontrolului și a atenției voluntare – jocuri care implică motricitate grosieră, analiză și decizie – jocuri de echipă și probe sportive.
  3. Atelierul pentru dezvoltarea limbajului (joc de rol, memorizări, povestiri, jocuri de limbaj) integrat cu activități matematice și de cunoaștere a mediului (care implică rezolvare de probleme, observare, demonstrații și experimente).
  4. Atelierul pentru muzică și mișcare – de dans și muzică - explorarea unor instrumente simple,de percuție, învățare dansuri și cântece.

Fiecare dintre activitățile de mai sus au loc zilnic, pe durate de câte 30 de minute – în grup mare sau grupuri mici, separate pe vârste. Restul timpului se acordă pauzelor între activități, explorării, jocului liber și programului de servire a gustării. Pentru explorare liberă, există jocuri de rol, jocuri de construcție, sală de bibliotecă și instrumente muzicale, sală de științe, saltele pentru sport, bancă de gimnastică etc.

Le pregătim copiilor însemne – diplome, pașapoarte, crafturi – care să le stimuleze participarea și să creeze sentimente de reușită și triumf. Îi încântă tare mult experimentele, activitățile de echipă, jocurile de rol. Noi insistăm pe formarea deprinderilor de ascultare, atenție voluntară, autocontrol și concentrare.

La finalul modulelor de lucru, fiecare copil primește portofoliul de lucru. Feed-back-ul către părinți se face zilnic, din partea educatoarelor și  în scris, la încheierea programului.

Echipele sunt formate din câte 3 educatoare, cu experiență de mai mulți ani în echipa Helikon – oameni creativi și dinamici, care înțeleg să transforme experiența copiilor alături de noi într-o aventură frumoasă și plină de provocări.

Vă informăm că avem deschise doar 25 de locuri pentru fiecare săptămănă anunțată. 

Locul dvs este rezervat temporar,  în ordinea înscrierilor. Înscrierea se consideră validă numai dupa confirmarea plații.

Pentru a evita mai multe rezervari decât locuri disponibile, detaliile de plată vor fi trimise printr un email, ulterior, primilor înscrisi. Dupa completarea acestui formular- In cazul in care nu primiti detaliile de plata, inseamna ca locurile au fost deja completate. 

Prețul unei săptămâni de lucru: 500 lei

Înscrierea se face accesând link-ul de mai jos: https://forms.gle/XMWgjRzBdzY2JtVw5

Vă așteptăm cu drag!

Oana Moraru

 

 

Cum îți poți ajuta copilul să aibă un echilibru între școală și timpul liber? Cât de liber poate fi timpul liber, mai ales când familia cere performanțe școlare?

Copiii sunt din ce în ce mai asaltați de cerințe, teme, termene-limită, proiecte, activități extrașcolare importante. Viața lor arată de la 6 ani mai ocupată decât a unui adult. Ăsta e rezultatul viziunii bolnave a unei generații de părinți care nu știe să facă altfel lucrurile decât prin stres, acumulare, suprapuneri și încărcare de sarcini. Singura cale de supraviețuire – și a adulților, și a copiilor – într-o lume nebună, dependentă de consum, performanță și falsă productivitate – este cea pe care alte continente au înțeles-o de câteva mii de ani: practica spirituală. Nu mă refer la religii și credințe, ci la cum fiecare tânăr va înțelege că nu poți supraviețui trepidațiilor lumii de azi fără să faci ceva pentru tine și pentru spiritul tău. Fără conștientizarea sinelui și a energiei interioare, fără cunoaștere de sine, ești absolut pierdut în lumea asta mare, dezordonată și contradictorie chiar și pe tărâmul celor mai rigide științe. Și pradă manipulărilor de tot felul.

Cum poți face față ca părinte avalanșei de tentații, unele chiar periculoase, care îi înconjoară pe copii și pe adolescenți?

Când vorbim de tentații, facem o mare nedreptate copilului care a crescut cu noi în casă: e ca și cum îl considerăm deodată incapabil de apărare, de discernământ. Mai mult, e ca și cum noi nici n-am fost acolo până la vârsta adolescenței ca să îi cunoaștem exact „scutul“ ăsta în fața lumii – unul de care, se presupune, suntem direct responsabili. Lumea are tentații infinite încă de când copilul începe să meargă. Dacă îl ferim fără să îi modelăm alegerea, sigur că în adolescență se va simți liber, ca atunci când avea 3 ani și era în fața rafturilor cu bomboane. Sigur că va îmbrățișa tentațiile, pentru că nu există filtru interior deja creat și modelat. Cu ce greșesc părinții? Uită să-și mai crească copiii și după ce fizic aceștia s-au făcut mari. După 11-12 ani, părinții nici nu prea mai dau pe la școală, vorbesc puțin cu copiii lor; cumva respiră ușurați că au crescut. Realitatea e că cele mai importante moduri de operare în viață se formează între 12 și 24 de ani, și că, în intervalul acesta tinerii au nevoie de mentori, de adevărații „crescători“. Părinții uită să se reinventeze, să devină parteneri inspiraționali pentru copiii lor. Cad prea mult în judecăți, pretenții și speech-uri motivaționale, de pe poziții de putere la care creierul adolescent este programat să facă alergie pur și simplu. Pentru că se află în perioada de desprindere a identității sale de familie, orice poziție autoritară sau proiecție a fricii parentale îl îndepărtează. Adevăratul rol al părintelul se vede în adolescența copilului său, când, din tutore trebuie să devină mentor sau maestru personal. Pentru asta copilul trebuie să aibă de ce să îl admire cu adevărat.

Se mai poate manifesta controlul părinților, la vârsta adolescenței? Cum?

Controlul nu se poate manifesta niciodată în relațiile autentice. O ființă umană care o iubește pe cealaltă nu o poate controla. Una și cu alta sunt energii total opuse. Singurul lucru pe care un părinte îl are în control este el însuși: ce simte, ce spune, cum gândește, cum judecă, cum reacționează, cum își proiectează mediul casei ca să ofere copilului cele mai bune oportunități. Un copil care crește lângă un adult conștient, care știe ce vrea, de unde vine, împăcat cu viața lui – se află în suficientă armonie cu părinții lui cât să nu fie nevoie de control, adică de ceva de dincolo de voința și judecata lui. Și se află deja și în posesia unui sistem de ghidaj interior care îl orientează în viață. Adolescenții au nevoie să își facă propriile greșeli, au nevoie de suferințele lor. Niciun părinte din lume nu a reușit să controleze asta, decât cu prețul știrbirii identității copilului lui.

Ce instrumente mai ai ca părinte în fața unui copil /adolescent pe care nu-l interesează școala?

Nu-i nimic dacă nu-l interesează școala. Sunt multe alte felii ale identității unui om din care pot crește lucruri minunate pentru viața lui. Părintele trebuie să lase judecata lumii la o parte și să se uite clar și limpede în inima copilului lui, fără critică, cu dragoste și acceptare: cine e copilul lui, ce îi aduce bucurie, ce îi place să facă. Și să susțină orice aduce bcurie și senzația de creștere. Nu există ființă pe lumea asta care să nu-și dorească să crească. Există doar oameni cărora li s-au îndesat pe gât părerile și adevărurile altora.

Spuneți undeva că suntem pentru copiii noștri un fel de inspectori sanitari ai emoțiilor – le sortăm pe cele rele de cele bune, le pansăm imediat rănile, îi mituim să își înghită durerile, să-și uite neliniștile. Ne face nouă bine să îi vedem curați, cuminți și fericiți. Ne face bine nouă și ego-urilor noastre pline deja de răni de tot felul, să ne vizualizăm copiii într-o lumină pură, într-un ambalaj nedesfăcut încă. Ne pansăm deziluziile cu iluzia că măcar copiii noștri n-au pornit încă pe drumul care ne-au tocit deja călcâiele. Vă invit să comentați acestea în raport cu școala. Când apare această 
atitudine, este benefică?

Desigur, nu toți părinții sunt așa. Vorbeam acolo de o categorie de părinți superprotectivi, ambițioși, dar încă nevindecați, necrescuți cu adevărat în sinele lor adult. Și în raport cu școala a apărut acest protecționism bolnăvicios. Știu o mulțime de familii care caută medii mai relaxate, unde copiii sunt lăsați să facă ce vor, fără să pună în cumpănă și ideea că, în fapt, creșterea intelectuală se face și cu puțină durere, cu sacrificii, cu tensiune interioară și amânarea recompenselor. Dacă ne învățăm copiii de mici să le fie ușor, aceeași senzație o vor căuta și când creierul lor va fi provocat la limita aceea când răspunsul sau soluția nu vine spontan. Paradoxal, acești părinți caută creștere intelectuală, dar, în caracter, pun slăbiciuni „consistente“, cu intențiile cele mai inocente. Un copil încheiat la șiret până la 7 ani nu va sta să citească de 5 ori textul unei probleme, ca să îi dibuie soluția. Va cere ajutor imediat și se va autovictimiza când nu îi iese treaba din prima. Va căuta vinovați sau va căuta cârje – meditatori sau pretexte de schimbare a mediului școlar. De aceea vorbeam despre faptul că singurul nostru control asupra acestor lucruri este controlul interior: cât finesse emoțional am eu ca să știu să întârzii recompensa, cât știu să îl las să se chinuie cu toate lucrurile pe care le poate face singur, dar care, desigur, vor merge bine abia la a 10-a încercare? Câtă vindecare interioară și creștere de sine să fac ca adult, ca să stau de-o parte, să fac loc pentru creșterea de sine a copilului meu?

Sunt de preferat părinții care cred în fermitate și autoritate? Vă întreb toate acestea pentru că integrarea armonioasă în școlă a copiilor este fundamentală pentru viitorul lor. Sau cel puțin așa cred încă o muțime de părinți.

Fermitatea și autoritatea adevărate și bune nu vin din nevoia de control sau din teama că tânărul se strică dacă nu intervin eu. Orice adult puternic, care se știe pe sine și își trăiește viața în acord cu cine știe că e, fără mari conflicte și falii interioare, are fermitate naturală. Copiii știu să distingă ușor forța care vine din interior sau forța care vine din vorbe. Copiii preferă adulții puternici. Cresc mai liniștiți și mai sănătoși emoțional lângă părinții care pun limite cu zâmbetul pe buze, fără să poată scana în ei nicio urmă de îndoială, vinovăție sau inconsistență personală. Fără autoritate, ești un adult care transmite, la nivel inconștient copilului, că nu ești suficient de puternic să te descurci cu el. Prin urmare, el, copilul, trebuie că are ceva defect inerent de vreme ce însuși tata sau însăși mama nu au putere să acționeze sau să gândească limpede și consecvent în legătură cu viața lui.

Când școala nu asigură atmosfera necesară pentru adaptare scolară și  nu stimulează dorința de a învăța a copilului, părintele poate face altceva decât să schimbe instituția de învățământ? Poate suplini neajunsurile sistemului? Cum?

Nu, din păcate familia nu poate suplini ce nu face școala. Cum nici școala nu poate face progres academic cu copilul mutilat sufletește acasă.

Cu toate astea, un copil care nu are parte de o școală ideală – cum sigur nici parte n-a avut nimeni de părinți ideali – mai are încă ceva în destinul lui, la fel de valoros și poate și mai mult: se are pe sine. Orice copil trebuie să învețe asta de mic, de la părinții lui sau de la mentorii lui: că fiecare destin e mai presus de întâmplarea fizică a cuplului care l-a născut sau de contextul istoric și cultural în care înoată. Copilului căruia îi dai de mic acest adevăr – că se are pe sine, că e dator să fie atent la ce simte el, ce își dorește el, ce gândește, ce îi place, ce are de zis și oferit lumii – va fi copilul cu suficientă direcție și șanse de realizare, indiferent de ce poate să facă școala sau familia pentru el.

Cât transmite o școală sau o țară unui destin este, desigur, relevant, dar nu fundamental. Motivul pentru care avem atâți copii dezinteresați și plictisiți este că prea puțini dintre noi le vorbim despre forța asta interioară și prea mulți îi predăm de mici iluziei că viața este despre validare de sine în ochii celorlalți.

În cultura noastră educațională, copiii sunt încă, în mare parte, siliți să învețe.

Generația lor va face treabă altfel: doar dacă li se potrivește, dacă se simt bine cu ea; vor schimba multe slujbe, nu vor avea proprietăți stabile și nici atașamente inutile.

Un copil încheiat la șiret până la 7 ani nu va sta să citească de 5 ori textul unei probleme, ca să îi dibuie soluția. Va cere ajutor imediat și se va autovictimiza când nu îi iese treaba din prima.

*articol preluat din www.forbes.ro

 

Pentru că ne-ați trimis deja multe întrebări despre deschiderea Școlii ”Helikon” în București, iată câteva lămuriri, pe scurt:

  • vom deschide în septembrie 2019!
  • nu putem încă da locația exactă – suntem în negocieri pentru mai multe variante de clădire, plasate în zona centrală a Bucureștiului; vom lămuri acest lucru în martie-aprilie, când demarăm procedura pentru toate tipurile de autorizări necesare;
  • ACTUALIZARE
  • Sediul a fost stabilit în sectorul 3, zona Piața Alba Iulia, într-o clădire cu destinație școală și amenajari specifice.