Vinovățiile și oboseala părinților

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre lucrurile simple de care are nevoie un copil ca să crească sănătos și echilibrat emoțional. Pentru că ele, în anii formativi, depind în cea mai mare măsură de disponibilitatea emoțională a părinților. Astăzi, îmi pare că am pierdut și disponibilitatea de a asculta fără să ne simțim vinovați sau atacați. Trecem prin timpuri care au tăbăcit în oameni corzile sensibile ale rațiunii și le-au acutizat reactiv pe cele ale emoțiilor necontrolate, neconștientizate.

Trebuințe simple ca prezența emoțională, capacitatea de a simți momentul și accepta ce aduce el fără protest,  deschiderea sufletească a adultului și stabilitatea propriilor emoții atunci când copilul își pierde cumpătul, doza potrivită de fermitate și umor, puterea adultului de a-și conștientiza unele reacții nepotrivite, dictate doar de un pilot automat al obișnuințelor  - toate par un lux în societatea nebună și trepidantă de astăzi.

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre cât de dramatice sunt calitățile de mai sus pentru starea de bine a copiilor, fiindcă suntem din ce în ce mai puțin pregătiți să le auzim. Am primit reacții absolut uluitoare – dinspre oameni care se simt atacați de un text ale cărui intenții nu sunt nici pe departe judecătoare sau amenințătoare.

Da, suntem teribili de obosiți și speriați. Și, da, meseria asta de părinte adună toate poverile, frustrările și speranțele la un loc, pune cele mai copleșitoare griji pe umeri și trezește cele mai mari vinovății. Mai ales când lumea de afară pare să îți fie potrivnică, amenințătoare până la limita fizică, a sănătății, a supraviețuirii.

Cum te aduni din ghemul ăsta de neliniști, oboseală și rutină? Cum poți fi un părinte prezent, disponibil și stabil emoțional, jucăuș și ferm, organizat și creativ într-o lume cu atâtea invizibile atacuri?

Personal, am trecut prin de toate. Și boli, și trădări, și despărțiri, și rateuri, frici de tot felul, oboseli dintre cele mai dense. Deci vorbesc dintr-un loc de partea cealaltă a tunelului, nu din nevoia arogantă de a certa pe cineva.

În mijlocul celei mai mari aglomerări de treburi de făcut, de emoții, suferințe, nesiguranțe, există o ieșire. Una care îți poate reda liniștea de care ai nevoie și așezarea în claritate. Chiar dacă ești obosit, îndurerat sau furios. Cum o găsești? Cum te înalți dincolo de tot ce se mișcă pe lângă tine, în afara controlului?

Ce a funcționat pentru mine:

  1. Mi-am conștientizat modelul despre lume. Locuia în mine o paradigmă veche, dată de bunici și bibliile cu imagini pentru copii. Se mișca deasupra mea un Dumnezeu care semăna cu un profesor bătrân, autoritar și exigent, pe care trebuia să îl mulțumesc. De aici, multă îndârjire să îi mulțumesc și pe alții. Mai departe, în consecință: nesiguranță, perfecționism, sindromul impostorului, complexe de superioritate, dependența de muncă, identificarea cu meseria, spectrul competitiv al pierderii de orice fel.
  2. Ca să pot înlocui modelul acesta temător și critic, am început să fac ceea ce sugerează toată literatura despre stres, anxietate, neregăsire de sine: să institui măcar 30 de minute pe zi în care să îmi opresc mintea. E tare greu, mai ales dacă îți pui presiunea vreunei poziții văzute în reviste, cu femei mlădioase care meditează în colțul lor plin de pernuțe pufoase și crini. Nu, eu am stat pur și simplu, uneori și într-o rână, alteori la o coadă sau în vreun avion, și am urmărit gândurile cum vin și pleacă. Cu insistență și repetări obsesive, până s-a deschis o distanță între mine și Mine. Un Mine a început să fie martorul celuilalt ”mine”. Am înțeles, în încăpățânate exersări ale liniștii, paralel cu multe cărți despre asta, că eu nu sunt decât aceea care experimentează frica, oboseala, emoția, panica. Undeva în spatele acestei femei care suferă se află tot ea, ca un observator mereu prezent, niciodată în suferință. Crearea acestui spațiu între membrana ta de om și vaporii eleganți ai conștiinței de sine a fost cea mai mare descoperire și ușurare. Lucrurile s-au întâmplat cu multe regrese: furie, neputință, adormiri, amorțiri. Sunt normale, nu înseamnă mare lucru. Le dăm noi mare importanță pentru că mai toți părinții noștri ne-au predat bine de tot rolul de victimă și semnificația pe care ne-o atribuim din durere. Sunt toate niște pârțuri trecătoare ale condiției umane.
  3. Am început, deci, să-mi fiu martor și, prin urmare, mult mai puțin reactivă la ce se întâmplă în afara mea. S-au diminuat enorm suferințele și grijile de moment. Cu timpul. Celelalte resorturi prăpăstioase, plantate din copilărie, au rămas. Marile frici ale principalelor răni personale vin și pleacă în continuare. Nu le mai cred însă. Există deja o parte detașată de fricțiunea existenței mele în spațiul ăsta al gravitației. Simți durerea, dar n-o mai crezi. Îți faci griji, dar poți să râzi de asta. Pierzi multe, dar încă te ai pe tine.
  4. Când începi să prinzi avânt în minutele astea de liniște și deconectare, apar și alte nebănuite abilități. La un moment dat, mintea îți tace de tot, și începi să cunoști lumea cu altceva, cu un instrument interior latent până acum, despre care n-ai bănuit că există. Un al șaselea simț îți arată lumea într-un mod de nedescris în cuvinte. O să știți exact când ajungeți acolo. Seamănă cu starea primei îndrăgostiri împărtășite, când știi că totul este bine oricum, atunci când sunteți împreună. Așadar, după această detașare între Mine și mine, vine un Împreună, ca o forță deloc judecătoare, despre care recunoști instant că a stat în tine toată viața. N-o să vă obosesc cu revelații personale. Dar, de câte ori veți face conectarea cu această stare a conștiinței, veți simți stresul, oboseala, neliniștile pulverizate pe loc.

Realizez cât de ridicol trebuie să sune pentru unii dintre voi ce spun, dar, vestea bună e că nu sunt prima nebună care vorbește despre asta. Sunt mii și mii de cetățeni, unii dintre ei, celebri, morți acum 2-3 mii de ani.

  1. Incursiunile acestea rezultate din exercițiul amuțirii minții, care nu sunt diferite de mersul la sală pentru tonifierea mușchilor, au dus la permanente reevaluări ale modelului meu despre lume și viață. L-am înlocuit pe Domnul Profesor de deasupra mea, cu o forță care mă slujește fără pretenții, care mă apără și mă ajută în orice moment. Cu cât e mai necondiționată iubirea ei, cu atât mai greu îmi este să fiu rea, mincinoasă sau prefăcută. Te arde lumina ei până în fibra celei mai sofisticate măști.
  2. E posibil să fiu pe un drum absolut ridicol și iluzoriu, dar, atâta timp cât simt că ”mâncarea asta emoțională” îmi face bine, o să o tot servesc. Cu toții facem la fel. Nu mai am emoții fatal indigeste, nu mă îndoiesc de mine când simt critica altcuiva, îmi dau voie să mă revolt și să mă enervez fără să-mi fie teamă că nerezonabilitatea nu dă bine. Mai mult, din exercițiul acesta al alunecării în nimic - în nimic de care să se mai agațe mintea – nu numai că se pierd supărările și fricile, dar apar, spontan, soluții și inspirație. Plus curajul de a vedea ce te doare și de ce. Curajul de a sta cu durerea, fără să simți că ia ceva din tine.

Soluția pentru stările noastre proaste, dependente de dopamina stimulilor externi, e foarte simplă. Ține de liniște, respirație și ieșire din minte.

Soluția e simplă, calea de atingere e anevoioasă. Cere timp și consecvență. Cere practică, susținută de ceva lectură și conștientizări de sine realizabile cu un prieten, cu un psiholog, cu un ghid care a trecut deja de tunelul ăsta. Dar transformarea nu vine în timp, vine într-o secundă. O secundă pregătită de un mușchi interior de care nu sunteți conștienți. Dar care devine prezent, ca la sală, exact în momentul în care un anume exercițiu ți-a fost impus.

Când te apuci de drumul ăsta, ești înăuntru, în casa ta, în siguranță mai tot timpul. Știi să si grijă de tine și de copiii tăi. Crezi îi ei, nu îi mai critici, nu te mai sperie apucăturile lor de moment. Și ei simt asta și se poartă în coerență cu liniștea ta. Chiar dacă auzi, în continuare, grindina de afară, în fereastră. Nu mai ai nevoie de mari întâmplări sau distracții ca să îți petreci timpul. Se întâmplă atâtea fantastice evenimente în tine, că nu mai există plictiseală. Nici cei de lângă tine nu se mai plictisesc. Se simt și ei acasă.

Acum nu vă speriați. Nu sunt încă nici zen, nici guru, nici iluminată. Nici nu am luat-o razna de tot. Mai am multe etape până acolo. Încă nu știu să renunț, să accept cu seninătate pierderea și durerea din jur, așa cum ar trebui – ca pe o lege a naturii; încă multe și neașteptate gânduri egoiste și critice mă ejectează instant din frecvența aia bună.

Dar, vă promit, celor care vă supărați când scriu că avem treabă multă de făcut pentru copii, că nu există altă cale de a diminua oboseala, anxietatea, indecizia. Nu e suficient să ne spunem că avem dreptate să fim tracasați, nervoși și speriați. Există aici și acum o gimnastică, o tehnologie a acestui corp și a acestei minți pe care le deținem cu toții – capabile să privească lumea dintr-o perspectivă mai sănătoasă. Una dădătoare de energie și inspirație. Și oricât de cinici sunteți sau oricâtă repulsie vă trezește stereotipul sfatului de a merge și căuta înăuntrul vostru, tot nu există deocamdată altceva mai revigorat și mai eliberator pentru conștiința umană.

Starea de prezență și capacitatea părintelui de a fi conștient de propriile reacții sunt ca aerul pentru devenirea sănătoasă a copiilor. Deși trăim perioada celui mai mare confort material din istoria omenirii, niciodată nu au existat atâta anxietate și depresie înregistrată de clinicieni printre copii. Vom suferi cu atât mai mult cu cât amânăm mai neglijent reorganizarea locului de unde privim lumea. Căutați cu curaj acolo unde cele 5 simțuri și mintea care se proptește de ele nu mai au ce căuta. Există acolo, cum spuneam, un loc de unde ne putem reinventa. Și revigorant. E o promisiune.