Unul din programele care merg foarte bine pe grupurile de "after school" este un joc financiar capabil să îi mobilizeze și să-i motiveze extraordinar după școală și teme. Noi îl derulăm de 2 luni la sediul din Tineretului și merge grozav. Cum?

  1. Am printat bani, cu chipul "șefei" de atelier. O cheamă Cristina, prin urmare, avem "criși".
    2. Copiii prestează în echipe "munci" zilnice: organizarea jucăriilor, a vestiarului, ascuțirea creioanelor, aranjarea bibliotecii etc. O fac cu mare drag, pentru că primesc un "salariu" fix de 5 criși pe treabă bună. În timp, curățenia a devenit reflex și obișnuință. Au grijă de spațiu și de obiecte mult mai bine.
    3. Zilnic plătesc "chirii" pe scaune, perne și saltele de "șezut" la celelalte activități. Uneori își pun banii împreună pentru achiziții mai confortabile, ca să iasă mai "ieftin".
    4. Săptămănal platesc "impozite". Au învățat să-și calculeze procente din...
    5. Participă la "licitații". Învață să se abțină de la lucruri tentante, dar nenecesare.
    6. Își organizează în echipe târguri. Învață sa facă un plan despre investiții și încasări. Au "vândut", la târgul de iarnă, altei echipe, decorațiuni confecționate de ei cu materiale cumpărate tot de ei. Au învățat să facă "profit", după ce au tot estimat investițiile, încasările , costurile de producție etc. Au fost extrem de atenți și calculați cu cel mai mic capăt de ață :)
    7. Au învățat să-și facă depozite, să calculeze dobândă bancară.
    8. Plătesc amenzi pentru cuvinte nepotrivite sau comportamente nedorite :)
    9. La finalul jocului, fiecare familie va converti suma strânsă și administrată de copil în bani adevărați, bani pe care îi vom dona către o cauză. (analizăm deja situații și discutăm despre dificultățile reale de viață ale altor copii).
    10. Învățăm curând despre asigurări și despre bursă, despre rata de schimb etc.
    11. Am învățat despre istoria banului, despre troc, valoarea în aur, rolul statului, despre corupție, despre mită, șantaj, furt, speculă etc. Despre simțul moral se spune că se "cam" definitivează în jurul vârstei de 11 ani 

Copiilor le place enorm să fie angrenați în proiecte pe termen lung care fac legătura cu realitatea și care le dau șansa să evolueze, să creeze, să administreze.

Acesta nu e doar un program financiar. Copiii (6-10 ani) au devenit mai atenți la valoarea lucrurilor și a serviciilor din jur, mai recunoscători, mai calculați și echilibrați, mai organizați. Au venit la programul de după-școală cu mai multă tragere de inimă, au simțit că au un rol, un scop, că au putere și decizie. Lucruri absolut importante pentru perioada aceasta de creștere.
Nu folosim programul ca pe un mijloc de control sau premiere. Nu îi amenințăm cu amenzile, nu îi condiționăm, nu îi premiem, nu îi comparăm.

E o idee care merge bine. Poate fi folosită și în programele scoalare de dimineață, ca joc social și mijloc de coeziune a grupului.
Spor!

Reflexul ăsta parental de a-ți retrage - cel puțin declarativ - dragostea pentru copil atunci când el face vreo tâmpenie sau nu e rezonabil - e sursa tuturor formelor de traumă.

”Mă superi! Te las aici! Știi că mă enervează asta! Termină că nu mai vorbesc cu tine! Vezi că îți iau ...! N-o să mai .... niciodată dacă nu te liniștești!”

Înțelegerea asta pe care le-o plantăm în cap foarte foarte devreme că dragostea e tranzacțională - este începutul stărilor anxioase pe care le simțiți acum ca adulți, rădăcina neliniștilor, a furiei, a apatiei, a agresivității, a procrastinării, a perfecționismului nevrotic, a viciilor și dependențelor de tot felul.

Ne învățăm copiii, de mici, că relația noastră cu ei este instabilă, că ne putem lua iubirea înapoi de câte ori nu ne convin comportamentele sau emoțiile lor.

Sursa traumelor este incapacitatea aceasta parentală de a stabili o relație definitivă cu propriul copil dincolo de cuvinte și rațiune.

Primii trei ani de viață sunt hotărâtori pentru sănătatea mintală și emoțională. Totul depinde de cât de bine știi să te bucuri de prezența lor, cu tot cu tâmpeniile, dezordinea, iraționalitatea și incongruența aparentă a comportamentelor lor - fără să ai așteptarea aceea neliniștită ca ei să se facă, în sfârșit mari, ca să te poți înțelege cu ei.

Starea de sănătate a copiilor noștri se modelează înainte de cuvinte, explicații și rațiune. Și depinde de cât de capabil este adultul să trăiască momentul prezent fără judecăți, condiționări și așteptări. De aici vin și deciziile naturale despre ghidaj, limite și interdicții.

Înțeleg de pe EduPedu că un lider sindical al profesorilor a afirmat într-o conferință că serviciul pe școală (supravegherea copiilor în pauze) nu poate fi dat în responsabilitatea vreunui dascăl – ci, poate, a unei firme de pază. N-am auzit de mult timp o așa tristă gogomănie. Ma sperie și mă înfurie câți neaveniți au ajuns să deschidă gura pe tema asta.

Oamenii ăștia nu înțeleg un lucru fundamental. Avem atât bullying în școli și suntem primii la agresivitate școlară în Europa tocmai pentru că profesorii nu fac de serviciu ca lumea.

Viața unei școli are două mari arii de creștere, intervenție și dezvoltare: academică (cu tot cu arte, sport și muzică) și socio-emoțională.

Dacă partea de relație între copii – care e foarte ramificată, dramatică, efervescentă, în expansiune permanentă – nu e gestionată conștient de cadrele didactice, creșterea academică e subminată și redusă enorm față de potențialul real al copiilor.

Cognitivul e reglat de emoțional. Asta e lege.

Dacă tu, ca școală, nu ești acolo, în pauze, să ajuți la reglarea relațiilor între copii, să dezvolți conștient digestia lor emoțională, să tranșezi cu ei, să îi ajuți să negocieze, să-și pună limite sănătoase, să își înțeleagă naturalele lupte de putere, nu ești școală! Ești o adunare de funcționari care se ocupă de copii de la gât în sus, cum s-ar ocupa de niște dosare de pe birou, bune de încărcat, măsurat și revizuit.

Mare parte din plictisul, oboseala și dezangajarea elevilor noștri vine din multe și nerezolvate conflicte interioare legate de relațiile pe orizontală între ei.

E o lume incredibil de bogată și intensă – lumea asta a pauzelor școlare. Se întâmplă acolo de două ori mai multă învățare decât la ore, uneori. Se întâmplă configurarea identității sociale, puterea unui copil de a-și stabili limitele propriei siguranțe, capacitatea lui de a se reprezenta pe sine în lume, nivelul de toleranță, empatie, puterea de negociere, cunoașterea propriei puteri în jocul natural de forțe, reactivitatea la provocări, sentimentul de apartenență la grup, creșterea conștiinței tribale și teritoriale etc etc.

Enorm se întâmplă cu ei când noi suntem în cancelarii, la țigară sau cafea. Enorm se întâmplă când privim în altă parte: cresterea sinelui se întâmplă, încrederea în sine, căutarea de sine, compararea de sine, ajustarea de sine.

Și noi lăsăm toate astea la întâmplare? Și mai dăm și vina pe copii? Că nu își pot învăța singuri autoreglajul social și emoțional? Paznici să le punem? Sunt oi?

Și nu, nu trimiteți mingea în terenul familiilor. Ce se întâmplă la școală e parte din responsabilitatea adulților de aici. Pe familii le chemi la discuții când ai de tranșat responsabilități. Dar când le chemi, știi exact ce a simțit copilul, ce a făcut în pauze, ce ai făcut și tu, ca școală, să îl crești social și emoțional.

Mare parte din bullyingul școlar românesc este fenomen indus de profesori și școli prin atitudine de nepăsare și lipsă de supraveghere.

Hai, că se poate! Nu poți cultiva nimic la clasă pe terenul sufletesc arat în pauze la mila întâmplării!

De 12 ani de când lucrez la Helikon, vă spun sincer că jumătate din energia fiecărui profesor se duce în pauze, pe terenul de joacă. Dar numai așa îi poți aduce în clase pentru cealaltă jumătate de efort pedagogic, acela care are grijă de productivitatea minții. Jumătate din discuțiile noastre la ședințele profesorale sunt despre RELAȚIILE între copii. Numai pe ele poți crește algoritmi, cultură, raționamente.”

Un document care seamănă cu planul remedial pe care e obligată orice școală să îl facă la final de an, pornind de la premisa că lucrurile sunt, în genere, bune dar, desigur, este loc și de mai bine.

De aceea, pare că acesta este un text care nu vrea să supere pe nimeni, care păstrează 95% din cadrul deja stabilizat în sistemul nostru de educație și care reiterează, ca pentru prima oară, mult uzatele sintagme ale învățării centrate pe elev, ale tratării diferențiate, ale învățării interdisciplinare, ale tehnologiei care se tot dezvoltă, ale portofoliului școlar și ale evaluării continue etc.

În fine, nu reușesc să găsesc – deși l-am citit cu atenție – zvâcul acela reformist și salvator care ar trebui să-i traverseze paginile. Dimpotrivă, găsim încă frazele extrem de artificiale, imprecise, obositoare și contradictorii care abundă de vreo 2 decenii deja în cărțile de specialitate managerială: ”Această formă de educație este comprehensivă și este completată de o gamă largă de activități extra-curriculare organizate sau facilitate de școli pentru a fructifica dezvoltarea de interese diverse în rândul copiilor” (nu înțeleg cum un lucru comprehensiv mai are nevoie de completări, și acelea majore, căci este vorba în text de o gamă diversă de alte activități, până la urmă).

Nu sunt puține nici lucrurile ușor caraghioase. La un moment dat, după ce se afirmă că una din marile provocări ale educației românești este îmbătrânirea populației, se propune, ca măsură remedială deductibilă în aceeași propoziție, prinderea copiilor în sisteme de creșă de foarte devreme, din primele luni de viață, pentru exploatarea, aparent, la maxim, a potențialului uman. Desigur, înțelegem, dacă nu suntem răutăcioși, că, probabil, familiile vor face mai mulți copii dacă sunt asigurate mai multe creșe de calitate. Ideea se pierde însă teribil de ușor în formulări de genul: ”În contextul declinului demografic, concomitent cu îmbătrânirea populației, trebuie să motivăm și să ajutăm fiecare copil în demersul de a-și maximiza potențialul”. După care se vorbește despre creșe și intrarea în sistem cât mai devreme, în intervalul 0-3 ani.
Pe lângă nevoia de o mai bună formare a profesorului și alocarea bugetară mai consistentă, textul vorbește despre absența portretului absolventului, al profesorului de calitate, al managerului școlar. Cumva, pare că noi, românii, nu am definit până acum niciodată aceste lucruri și de aceea am tot orbecăit.

Reamintesc că portretul absolventului este definit clar la nivel european și bine fundamentat, că strategii pe educație am mai avut, una chiar cu mai mare aplomb și asertivitate – care au rămas, exact ca la situațiile cu autostrăzile niciodată începute, asemeni unui studiu de fezabilitate făcut de 3 ori, separat, cu firme diferite, pentru că tot expira timpul de începere a execuției.

Portretul preșcolarului Maria este hilar, imprecis științific, amestecat; nu reușește deloc să contureze ce trebuie să știe, să fie și să facă un copil de 5-6 ani. În accepțiunea acestei strategii naționale, preșcolarul trebuie să știe să se joace cu alți copii (!), să înțeleagă natura și mediul înconjurător (!), să facă adunări și scăderi simple, să folosească cuvinte de bază în limba engleză și – atenție: să urmeze exemplul adulților din viața lui! Intrăm în sfera comicului involuntar și ne putem imagina aici ce exemple copiază Maria, fetița de 6 ani, de la adulții din viața ei. Totuși, aflăm de Maria că ajunge mai târziu, la finalul traseului său școlar, ”să identifice legăturile dintre curriculumul școlar și viața reală și să transfere cunoștințele și competențele deprinse la școală în viața de zi cu zi”. Cu alte cuvinte, deci, e treaba copilului să facă aceste legături, la terminarea școlii, nu a profesorului, în proces, la clasă. Pe lângă problemele de matematică, aflăm imediat, în enumerarea cu liniuțe la capăt de rând, că Maria mai rezolvă și problemele de la școală, și pe cele de acasă, din familie și din timpul liber. O foarte slabă traducere a ”produsului” educației față de provocările viitorului definite la începutul documentului.

Nici profilul absolventului de ciclu primar sau gimnazial nu surprinde cu nimic – în sensul că nu regăsim în el cum anume România luptă, prin educație, cu amenințările momentului, definite la început: îmbătrânirea populației, dinamica accentuată a profesiilor, conectarea permanentă la internet. Despre ultima se afirmă că va pune o presiune considerabilă pe sistemul de educație, dar foarte puțin am găsit tehnologia descrisă ca o oportunitate și un mod de a salva, prin ea, slaba pregătire umană la catedră.

Unul din lucrurile despre care nu se vorbește deloc în strategia lansată de Președinte – este faptul că în momentul acesta niciun profesor român nu este monitorizat pe impactul la clasă: nu este verificat, nu este corectat, nu este tras la răspundere – ca în orice altă meserie din lumea asta – pentru ce modifică, la locul lui de muncă, în comportamentul academic, social și afectiv ale elevului. Se vorbește peste tot despre cum să avem un învățământ centrat pe valori și formare de caractere, dar niciodată despre cum fiecare profesor poate fi făcut răspunzător pentru calitatea actului didactic. Se vorbește despre cum acesta trebuie mai bine instruit anterior și ulterior ajutat la catedră de un sistem de mentorat, dar niciodată de cum va fi măsurat și amendat pentru lipsa lui de impact. Avem un sistem copleșit de funcții de conducere la nivelul celor 15-20 de comisii pe școală, dar nu avem UN om măcar, în fiecare școală, care intră în asistență la clase, colectează date și trage la răspundere profesori pentru greșeli de conținut, practivi abuzive, sisteme de evaluare incoerente și neprietenoase față de copii.

Nu lipsa cadrului prescriptiv a oprit școala românească din evoluție. Nu absența documentelor ca cel de față, nu lipsa modelelor sau a exemplelor de bune practici. E plină Europa de ele, e plin internetul de studii, există munți de literatură pe scheme reformiste (de fapt, avem, din 2010, hârtii mult mai bine redactate, cu limbaj mai precis și ținte mai clare, cu mult mai puțin vagi decât acesta).

Când scoți un document strategic care oricum va fi estompat și deturnat în mâinile politicienilor și ale deciziilor bugetare de viitor, nu ai altceva de făcut decât să fii tăios, asertiv, exaltat chiar, imperios, deci, foarte curajos.

Pe lângă posibile trasee școlare, lansate doar ca formă de propunere și dezbatere, fără recomandări exprese, se revine la ponderea de 33% a mediilor de gimnaziu în calcul notei de admitere la liceu. Se relansează, deci, traficarea de note, răstălmăcirea performanțelor. Naiv, se vorbește despre pedepsirea școlilor care practică umflarea notelor, prin observarea decalajelor la examen. Cum poate fi ea făcută că noi o tot observăm de 6 ani încoace? Nu am văzut referiri la descentralizarea sistemului, la autonomia școlilor în a-și angaja propriii profesori. Nimic curajos, cum spuneam.

Așa cum este alcătuit în acest text, vă asigur că aproape orice școală îl posedă deja: există, în obligațiile Comisiei ARACIP, existența unui plan de dezvoltare a școlii, cu viziune pe 5 ani, care, de regulă, spune exact aceleași lucruri ca acest document moșit de 2 ani încoace cu largă consultare a actorilor sociali, după cum am auzit. Toate școlile au în dosarul ARACIP deziderate, misiuni și viziuni care amintesc de faptul că ne dorim să ne ocupăm de interesele copilului, să abordăm diferențiat învățarea, să fim flexibili, să oferim profesorilor o strategie de dezvoltare profesională și mentorat pe termen lung, să transformăm școlile în nuclee comunitare, să implicăm părinții în Consiliile de Administrație, să consiliem copiii, să le construim portofolii, monitorizare permanentă a progresului, evaluări care reflectă limpede competențe și valori, nu numai cunoștințe etc.

Nu vreau să las aici un aer de superioritate profesională – știu cât de dificile sunt dezbaterile în România și câți neaveniți trebuie ascultați dându-și cu părerea! Nu cred că este un lucru simplu ce a încercat Președintele și sunt sigură că mulți oameni s-au străduit acolo cu bună credință. Pe unii îi cunosc și îi admir.
Cu amărăciune spun că mi se pare incredibilă lipsa de grijă și profesionalism pe formulări verbale, pe verificarea conceptelor, mai ales după atâtea semnale de alarmă și decădere, de diletantism sau cultură a copy-paste-ului!

Cum să lupți cu pierderea pe drum a copiilor, cu plictisul școlar, cu practicile abuzive în unitățile noastre de învățământ cu un document prea adesea sfios, imprecis și contradictoriu?

Eu, personal, m-am așteptat la propuneri îndrăznețe de ardere, prin educație, a decalajelor istorice, academice și economice între noi și Europa și la un fel de somație optimistă că acesta este ultimul ceas pentru schimbare în România!

Dar, desigur, asta ar fi speriat pe mulți și, în an electoral, nu ne putem permite mișcări prea dramatice ale bărcii.

Nu se poate face reformă în educație în ani electorali. Nu cred că poți lansa o viziune autentic transformativă cu un an înainte de candidatură. Lucrul acesta transpare printre rânduri, pentru noi toți, cei care nu am căzut pradă analfabetismului funcțional

Am înțeles - din ce în ce mai mulți - despre educația cu blândețe, despre respectarea ritmului fiecărui copil, despre nevoile fiecăruia, și am început - unii dintre noi - să aplicăm la clasă metode mai bune, mai deschise, mai antrenante.

Totuși, nicio metodă, oricât de reformistă și nicio abordare, oricât de empatică și înțelegătoare, nu vor atenua, transforma sau îmbunătăți atitudinea unui copil căruia nu i s-au dat de acasă valori și limite. Îl vor ține o vreme în șah, în echilibru oarecare, dar atât.

Oricât de mult ne dorim copii liberi, creativi și fericiți, n-ar trebui niciodată să lipsească din casele noastre modele și exercițiu despre onoarea unui lucru bine făcut, respectul pentru celălalt, responsabilitatea fiecăruia de a contribui la propriul drum.

Suntem într-o mare eroare dacă ne imaginăm că educarea lor în clase ar trebui să se facă numai pe fascinație, atragere hipnotică spre învățare. Că e rolul dascălului să-l "păcălească" întru creștere personală. Da, profesorul are câteva astfel de instrumente, dar niciunul suficient de magic pentru copilul care nu are acasă un pol de respect și limită.

Un copil care are acasă părinți nediscriminatoriu permisivi, inconstanți, indeciși, superprotectivi, este la fel de rănit sufletește ca cel care este acasă bătut, rușinat, pedepsit.

Tot traumă provoacă și părintele care merge în vârful picioarelor lângă copil, se teme să spună "nu", simte nevoia să se justifice sau se simte vinovat pentru situațiile în care modelează, cu ceva mai multă fermitate, bun simț, responsabilitate, autocontrol, răbdare.

Să nu uităm că marile reforme ale educației în lume s-au făcut cu mulți psihologi, multă re-înțelegere a naturii umane și redefinire a responsabilității familiei/școlii.

Am scris asta pentru valul de părinți care incearcă să iasă din paradigma educației lui "fă cum zic eu, că altfel o pățești" și au trecut la extrema în care au senzația că a spune "nu" sau a avea așteptări și standarde pentru copiii lor înseamnă să-i rănești sau să le tai aripile.