Suntem singura țară din Europa în care:

- profesorii de gimnaziu și liceu (11-15/elev) nu se întâlnesc în ședințe comune să discute despre copii, să își sincronizeze modul de testare, ritmurile de testare, volumul predării;

- profesorii nu sunt verificați ani întregi ce fac la clasă; nu sunt monitorizați, ajutați și măsurați pentru ce impact au în învățare; nu există sistem de feed-back pentru calitatea actului didactic, nici responsabilitate pentru mediocritate sau superficialitate; există numai hârtii care se fac din burtă despre asta; de la ARACIP sunt create standarde ușor de mimat în hârtii fără nicio legătură cu realitatea la clasă;

- școala nu își asumă nicio responsabilitate pentru echilibrul emoțional și social al copiilor;

- e ok să dai lucrări de control din materie niciodată predată la clasă; toți au agreat tacit că meditațiile trebuie să înlocuiască lipsa de planificare și eficiență didactică la ore;

- copiii sunt amenințați cu note proaste în speranța că astfel vor deveni mai conștiincioși și responsabili; încă există profesori care cred că din energia proastă pe care o proiectează ei va răsări o rezoluție bună și luminoasă în creierul și inima unor copii aflați abia la început de formare personală;

- în general, copiii sau familiile sunt de vină pentru neatenție și neimplicare școlară, nu profesorii, nu managementul școlar;

- simplificăm de la an la an testele de Capacitate și Bac ca să raportăm cât mai puțin eșec și nepăsare profesională;

- inspectorii școlari și directorii sunt, în cea mai mare parte, numiți politic;

- se dau cadouri în bani învățătoarelor, se dau bani pentru înscrieri la anumite clase; se dau bani pentru schimbări de medii, se dau bani pentru corecturi preferențiale.

- de sărbători, elevii încă fac spectacole omagiale închinate unor inspectori sau autorități locale;

Singura țară în care elevul e la capătul lanțului trofic al educației, în care adulții-s preocupați să supraviețuiască sau să se mănânce unii pe alții, iar ăsta micu' e mereu cel care iese vinovat sau care trebuie să facă toată treaba.

Am zeci de întâlniri unu-la-unu/lună (aprox.60) cu familii cu venituri bune si foarte bune, cu 1-2 copii școlari mici sau preșcolari, studii superioare, vârsta 28-40 ani.

De vreo 3 ani de zile încoace.

Niciodată n-am auzit atât de des - ca luna aceasta - din gura atâtor oameni educați și stabili financiar că vor să plece din țară. 3 sferturi din ei au gândul ăsta. Unii au deja planurile aranjate.

Nu știu cât mai urmăriți știrile, scena politică, sau câți mai aveți răbdare să defrișați prin jungla dezinformărilor și a manipulărilor.
Dar după ziua de ieri, am clar sentimentul că muncim cu toții ca să hrănim o haită mare de mafioți, înțeleși cu toții, de la primul om în țară, inclusiv.

Nu s-a mișcat nimic în ultimii ani. Doar atacuri și dărâmări de instituții.
Cu ieșirile spectaculoase în stradă, noi, oamenii de rând, am făcut tot ce s-a putut. La firul ierbii, cu proiecte personale sau de grup, mai mult sau mai puțin romantice - iarăși s-a făcut și se face cam tot ce se poate.

În rest, de sus, nimic. Doar pomeni salariale pentru angajații la stat, întru amuțirea oricărei vigilențe sau logici economice despre circulația banului.

Ne ducem naibii! Se duc și oamenii buni din țară.

Foarte mulți copii isteți la atelierele noastre de evaluare și feed-back - care au probleme cu atenția voluntară, concentrarea, ascultarea activă, autocontrolul, în general!

Multe vin din cauza supraîncărcării programelor și a programului lor de viață, altele de la toxinele emoționale aduse în joc de dascăli, gen comparații între copii, umiliri publice, medii concurențiale incorecte, accent pe judecată și greșeală.

Dar multe vin și din familie. După sute de întâlniri unu-la-unu cu părinții acestor copii (4-10 ani), descoperi că nu sunt mulți aceia care știu să pună limite sănatoase și din timp. Și și mai puțini sunt aceia care le vorbesc copiilor, de mici, despre integritatea lucrului bine făcut, despre cum fiecare om are nevoie să își onoreze munca, despre cât de satisfăcător este să finalizezi sarcini care păreau dificile la început. În graba și ritmul vieții de azi, uităm să 
ne formulăm clar în minte - pentru noi și copiii noștri - care sunt valorile noastre de nenegociat, standardele de viață, ce este acceptabil și ce nu, cu ce anume are un copil de contribuit în familia lui.

Este o capcană să îți dorești fericirea copilului tău - la școală și acasă - mai ales dacă ajungi să confunzi fericirea cu starea de comoditate, inerție sau confort perpetuu.

Copiii buni la școală - chiar și în sistemul ăsta educațional - au primit cândva, în primii 7 ani de viață, prin discretă amprentare sau directă povață, mesajul că fără partea lor de contribuție, fără efort personal, familia în care cresc își pierde echilibrul și valorile.

E exagerată speranța unor părinți să găsească dascăli mereu fantastici, spectaculoși și fascinanți, atât de fascinanți încât copilului să i se întâmple pur și simplu învățarea. Fără efort voluntar, fără atenția lui exersată, fără energia pusă conștient de copil în această tranzacție, nu există învățare si creștere consistentă, chiar dacă copilul e inteligent.

Amprentarea asta etică despre cum onorezi o "treabă" se face până în 7 ani. La fel, cam tot ce înseamnă puterea copilului de a "sta în flux", de a asculta în liniște, conștient și activ, de a rămâne voluntar în sarcină chiar dacă aceasta nu îi provoacă mare plăcere sau confort cognitiv, dorința de a finaliza, nevoia de a colabora și contribui la propria creștere - tot până în 7 ani se formează, în mare.

De aceea grădinițele sunt cheie. Dar și puterea părinților de a transmite, de mici, valori, moduri de operare, un anumit nivel de hărnicie și implicare.

 

 

Aveți idee câți profesori de gimnaziu sau liceu testează la clase materie pe care n-o predau niciodată?

Aveți idee, deci, câți profesori măsoară formarea deprinderilor pe care nu le-au format nicicând? Sau măcar introdus tangențial?

Aveți idee câți profesori, la protestele timide ale elevilor, susțin, cu aroganță și agresivitate că acesta, este, de fapt, rolul lor să muncească, pe cont propriu?

Aveți, deci, idee câți profesori măsoară, testează și evaluează ce predau alți profesori la meditații?

Aveți idee că există totuși, ”o poliție” a pedagogiei și a metodicii predării care te obligă, teoretic, indiferent de vârsta elevului, să parcurgi, pas cu pas, etapele formării unei competențe ÎN clasă? Și da, să pretinzi învățare independentă acasă, dar pe materie structurată, controlată, dozată, gestionată anterior?

Aveți idee câți profesori depunctează în teste fără să corecteze nimic și fără să ofere nicio explicație elevului?

Aveți idee câți profesori își acoperă colegii în legătură cu astfel de practici când elevii, părinții sau diriginții îndrăznesc să le semnaleze ? Și câți elevi sunt blamați apoi pentru ”lipsă de studiu”? Sau notați cu 2 (doi) pentru că au cutezat?

Aveți idee cât la sută e responsabilitatea unui cadru didactic în procesul de învățare?

Aveți idee pentru câți profesori testele sunt arme împotriva elevului și nu sonde de măsurare și reglare ale înțelegerii, consolidării și transferului de informație și competențe?

Aveți idee câți copii și adolescenți în țara asta își pierd motivația și direcția în viață pentru că trebuie să suporte nedreptăți, în tăcere și cu multe inexplicabile sentimente de vinovăție?

Copiii din familii bune și ambițioase, mediul urban- tare chinuiți mai sunt! Își petrec viețile între școli, afterschool-uri, cluburi și meditații, mereu intrerupți de la cursul natural al jocului, mereu grăbiți, mereu împinși de la spate cu "hai! hai!".

Nu cred că suntem nici 10% conștienți de nivelul de stress și anxietate la care îi supunem. Am aruncat total nevoile vârstei și sursa din care cresc succesul și siguranța vieții de mai târziu. Le măsurăm productivitatea creierului, le înghesuim în program experiențe alternative de învățare, dar și acelea în stil clasic, intrucțional, le transmitem că nu sunt niciodată suficienți, că viața, ca să își merite aerul pentru respirat, trebuie muncită, sacrificată, transpirată, epuizată. Le predăm cu totul și cu totul predispozițiile noastre către depresie, burn-out și agitație interioară. De aici - atâți copii opoziționiști sau cu probleme de atenție.

Un copil între 6 și 12 ani are nevoie să își petreacă cel puțin 4 ore afară, alergând, transpirând fizic, escaladând, aruncând, sărind, descoperind, angajându-se în relație cu ceilalți - fără supraveghere invazivă, fără micromanagement al emoțiilor.

Așa își simte el spiritul. În viață liberă sau într-o viață în care nu totul este planificat. În care are timp și spațiu să își recunoască intenția, limitele fizice, emoțiile, puterea, voința proprie.

Sursa realizării lor ca adult nu este un intelect ornat cu multe abilități. Ci relația pe care acesta o are cu maturitatea emoțională și cu fizicul (corpul). Ne înverșunăm pe supraîncărcarea sau supraechiparea minții și uităm că gimnastica pe care o poate facea ea pe hârtie nu va fi deloc relevantă în viață dacă nu rămâne vie acea stare centrală de grație - de prezent, de contact cu sine și de spațiu suficient pentru poveste, joc, vis, încercări, experimente cu el insuși.

Le golim sacul energetic și li-l umplem cu sertare organizate de frici și proiecții ale propriilor nerealizări.

De aceea pedagogiile din vest au renunțat - în anii formatori - la programe sofisticate și au păstrat ca obiectiv pentru toți copiii invățarea și aplicarea conceptelor de bază, plus timp pentru explorarea, modelarea și chestionarea lor în adâncime. Alte state au simțit că sanătatea mintală a copiilor lor, stările de triumf repetate în școală, sentimentul că mergem la pas, negrăbiți de nimeni nicăieri, după ritmul și puterile fiecăruia - sunt mai importante pentru viitorul unei țări decât orice alte matematici timpurii sau concursuri devreme.

Părinții care au curajul astăzi să iasă din hipnoza majorității și să-și lase copiii să își trăiască nevoile vârstei sunt eroi.