Subconștientul lucrează

Aproape toți am avut un punct zero în viața noastră, la început, când am simțit strângerea aceea în brațe a mamei/părinților noștri, cea în care te lași cu toată ființa ta și care te curăță cu totul de lacrimi, de orice poveri sau frici.

Strângerii aceleia inițiale - echivalentă cu absoluta recunoștință pe care o simt părinții la nașterea noastră - îi urmează un istoric întreg de măsurări, comparări, ajustări, îndrumări, condiționări etc. Care se numesc educație.

Așa că ajungem să ne petrecem cam tot restul vieții bătând la nesfârșit apa cu mâinile și picioarele, din nevoia, inoculată devreme de părinții și educatorii noștri - că trebuie să ținem capul la suprafață. Că trebuie să ne dovedim pe noi înșine. După ce creierul nostru s-a îmbătat de chimia iubirii necondiționate, trebuie apoi să o retrăiască numai cu măsură, ca schimb, ca premiu, ca promisiune.

Ne petrecem, deci, cam tot restul vieții tânjind după acea inițială îmbrățișare, după fiorul cald al acceptării necondiționate și senzația de abandon sau imponderabilitate pe care am avut-o în brațele iubirii părinților noștri. Sau după starea pe care, cine știe, sufletul nostru a avut-o în brațele lui Dumnezeu, înainte de a se desprinde ca să vină aici, pe pământ.

Dacă fiecare dintre noi ar putea să își recondiționeze mintea și să retrăiască, măcar câteva secunde pe zi, acea inițială îmbrățișare, toată lumea ar fi un loc de mii de ori mai bun. E imposibil să ai starea aceea - conștiința că ești iubit oricum - și să îți mai fie frică de ceilalți oameni, de alegerile lor, de viitorul copiilor tăi.

Cam toate gândurile și deciziile noastre vin din locul fals al măsurării de sine, al temerii că nu suntem suficienți. Vin din deconectare și din dorul primei îmbrățișări, despre care ajungem să credem că n-o mai merităm.