Ce rănește cu adevărat și ce nu?!

Mulți dintre noi ne temem să nu ne rănim copiii sufletește. Prin urmare, ne pândim reacțiile, tonul vocii, deciziile, cuvintele și faptele. Le pândim să nu provoace stări de abandon, respingere, rușine, frică, vinovăție.

Cu toate astea, locul unde îți pui atenția crește și mai larg, și mai lung. Se mărește ca un balon spațiul în care pompezi neîncredere și teamă. Sufli în el tot ce nu vrei să se întâmple și, prin urmare, creezi exact asta.

Pentru că te porți dintr-un loc al deciziei care are de-a face cu frica ta și cu ce NU vrei să aduci în viața lui, va exista, în relația cu copilul tău, un indefinibil nor al unei mari neautenticități emoționale. Acesta rănește cu adevărat. Nu atât o faptă sau un cuvânt scuipat la nervi, ci nivelul de neonestitate emoțională a adultului. Nevoia lui de fasificare, chiar și cu intenții bune, pune pe ochii copiilor unul din vălurile acelea după care ajungem să ne camuflăm toți și să vedem, ca prin ceață, viața.