Despre fâțâiala copilului modern …

Unul din lucrurile pe care copilul modern le face anevoios este șederea în tăcere. Văd din ce în ce mai mulți copii incapabili să își regleze starea de ”excitement”, să asculte până la capăt, fără să se fâțâie sau să scoată repede pe gură toate asociațiile libere care le trec prin cap. Sunt simpatici, spumoși și plini de vervă așa, ba, chiar prin asta dau semne de inteligență vie și rapiditate în gândire.

Numai că nicio inteligență, oricât de precoce sau dornică să absoarbă pe repede înainte, nu rămâne pe termen lung productivă, dacă nu învață, în același timp, să își controleze impulsul, să asculte, să discearnă, să observe, să fie martoră tăcută, să vadă în profunzime și să țină cont și de părerile celorallți.

Vin mulți părinți la discuții cu deja formulata poveste că școala e plictisitoare pentru intelectul avansat al copilului; prin urmare, e justificabil să fie agitat, nerăbdător și nedispus să își sincronizeze nevoile și cu ceilalți.

Asta este numai pe jumătate adevărat. Rapiditatea și setea cogniției sunt validate doar dacă se asociază cu valori atitudinale precum răbdarea, atenția voluntară, ascultarea activă.

De unde vin ele? Sau, mai degrabă, de ce sunt tot mai greu de dezvoltat la copilul de astăzi? Pentru că părinții nu îndrăznesc să îi lase suficient de mult cu sine, fără stimuli, fără jocuri, fără discuții. Doar în starea de a sta în tăcere, fără acțiune, fără planuri, fără zgomot în fundal.

Copilul de astăzi are teribil de puține șanse să se întâlnească la propriu cu sine: fie rulează în fundal radioul mașinii, fie mama inițiază repede un joc când îl vede plictisit, fie îi oferă imediat alternative pentru a face, a face, a face.

Starea de angajare permanentă te îndepărtează de la țiuitul urechilor, adică de la liniștea care te invită să te cuprinzi, să devii conștient de tine.

Suprastimularea și nevoia noastră de a le organiza mereu viața îi ajută să arate productivi pe hârtie și competitivi în poze. Numai că în aceleași fantastice fotografii, ochii lor spun adesea că sunt deja ”trăiți” de ceilalți, de evenimente și obiecte.

Copiii au nevoie de liniște, de starea de a fi, de starea de a nu face nimic. E la fel de importantă ca acțiunea. Din acțiune crește eul productiv și social, din starea de ”doar a fi” crește sinele centrat în autenticitate și autocunoaștere.

De pe la 8 ani se recomandă chiar tehnicile simple de meditație, de ascultare a respirației, de proiectare conștientă a gândurilor de recunoștință și compasiune. Știu părinți care s-au apucat de asta și deja funcționează. Cum să te detașezi de zgomotul lumii și să inițiezi întâlnirea cu sinele este o lecție cu mult mai importantă decât orice concurs sau rezultat școlar.

Cea mai mare îndrăzneală a părintelui modern și competitiv, ar fi, prin urmare, arta de a-i îngădui copilului să nu facă nimic. Cu grație și încredere.