Intr-o viață în care cea mai de preț dorință a oricărui părinte este aceea de a-și ajuta copiii să zboare către o viață fericită – sau măcar să-i lase să-și exerseze singuri plutirea către mâine – cu toții căutăm răspunsuri, mentori, pedagogi care să ne ajute să înțelegem cum funcționează miraculoasa relație dintre copii și părinți, dintre copii și școală, dintre profesori și cei care își pun destinele în mâinile lor.
Cei mai puternici declanșatori ai fricilor noastre sunt copiii. Atașamentul puternic trezește, de regulă, și cele mai grozave instincte de protecție.
Ne temem în permanență pentru siguranța și fericirea lor, căci așa suntem programați genetic să îngrijim și să ne îngrijorăm, să protejăm și să procreăm, să supraviețuim și să supra-reacționăm.
Există un celebru film american în care șefii unei campanii prezidențiale inventează un dramatic război cu Albania din care potențialul președinte iese legendară figură eroică, numai bună de evitat realul scandal sexual în care era implicat.
Staff-ul eroului nostru angajează un regizor renumit care reușește să creeze ”fake news” cu atâta realism, că țara toată se ambalează emoțional în conflict și primește cu lacrimi în ochi deciziile fictive ale salvatorului.
Fiecare început de an școlar aduce, pe lângă un suflu nou și o tonă de entuziasm, și schimbări, cel puțin în teorie. Am stat de vorbă despre școala românească de azi, despre elevi și profesori, cu Oana Moraru, consilier educaţional, fondatoarea şcolii Helikon şi a platformei Vocea Părinţilor, învăţătoare şi profesor. Cu Oana Moraru ne vom întâlni la finalul acestei luni la Atelierele cu mămici de la Connect Hub.
Există o mare precauție din partea intelectualului român față de mesajul reformării educației româneşti în spiritul "liber" al intereselor, curiozității sau al creativității copiilor. Unii sunt de-a dreptul vehemenți. Oamenii ca mine sunt percepuți ca instigatori naivi la dărâmarea definitivă a ce era odinioară serios şi structurat.