Azi e ziua Comemorării victimelor Holocaustului în România. 
Cu grupul meu de școlari de la atelierele Helikon din București, am parcurs anul trecut cărțile aduse de Cartemma și Anca Bolos pe tema aceasta.

Am citit totuși, pe câteva grupuri de mame, că ar dori să evite subiectul până la vârsta gimnaziului. Că e prea dark.

Noi l-am introdus, în formula unor povești cu final optimist - așa cum sunt cărțile de mai jos - la copiii de 7-10 ani. Am completat firul poveștilor cu fragmente de documentare care le susțin. Copiii au fost extrem de interesați. De aici, am ajuns să discutăm lucruri mari despre prejudecăți, propagandă, rasism, nedreptățile istoriei și deciziile proaste ale oamenilor de-a lungul timpului.

Știu că este încă vârsta lucrurilor magice și a jocului, dar ancorarea în povești despre suferința altora a adus în grupul nostru mai multă empatie între copii, mai multă atenție pentru nevoile și punctele de vedere ale celuilalt.

Cred că îi ferim pentru prea multă vreme de adevăruri care dor, exact în intervalul de timp în care se dezvoltă simțul moral - despre care se spune că s-ar forma până în jurul vârstei de 11 ani. Dacă facem lucrurile responsabil și cu variantele optimiste ale poveștilor acestora, cred că am aduce un mare plus formării școlarului mic. Mai ales că din manualele lor lipsesc modele de cercetători, exploratori, artiști, oameni de știință, sportivi, oameni care au luptat pentru idei etc. Modelele în general lipsesc.

Vă recomand cărțile Ancăi. Mai are ea acolo și despre drepturile femeilor, ale copiilor etc.

Mi se pare un pas înainte mare de tot pentru literatura pentru copii în țara noastră. Felicitări, Anca!

 

Pentru cei care se tem sincer de influența proastă a materialelor LGTB asupra copiilor lor, care, teoretic, de mâine ar începe să invadeze școlile, manualele, programele educative, imi permit să îi asigur că e foarte puțin probabil ca fiul sau fiica personală să cadă în vreo confuzie dereglatoare de identitate sexuală doar din această cauză. Chiar și asaltați de materiale convingătoare pe marginea variațiunilor de gen. Chiar și invitați de cele 3 "viitoare" uși distincte de la toaletele școlare.

Oricât de mult și de des s-ar lovi copilul tău de explicații prea libertine pentru gusturile familiei tale, studiile au arătat că influența părinților e fundamentală în două chestiuni: morală și sex. Copiii "fură" subconștient de la mama și tata, se contaminează de foarte devreme de simțul lor etic și de energia masculin-feminin pe care o proiectează relația dintre soți.

Copiii noștri n-or să cadă în ceea ce numiți practici decadente doar din pricina popularizării unor realități umane. Nici familiile tradiționale nu vor dispărea chiar dacă aprox. 10 procente din populație preferă altă formulă. Și asta cam de când e lumea.

Alegerile lor sexuale o să se facă din cu totul alt loc, unul care combină multe alte încă misterioase și nuanțate influențe, unele din naștere, altele dobândite subtil sau prin traumă. Niciodată însă, un instinct și o energie atât de puternice nu vor fi transformate împotriva naturii lor (dominante în fiecare individ într-un fel aparte) doar de la materiale printate și informații despre cum și ce fac alții. Mai degrabă vor fi influențate de câtă energie reprimată e în casă, câtă frică, pudoare sau rigiditate pe tema asta, de cât de deschis se vorbește despre iubire sau se arată ea în dansul adulților semnificativi din viața lor.

Cel mai mult, felul în care ne simțim în corpul și ne conținem energia lui - fie cea a inimii, fie cea a capului sau cea dintre picioare - e puternic influențat de strania imagine a unui Dumnezeu extern nostru căruia trebuie să îi câștigăm aprobarea și dragostea alegând cu atenție între bine și rău. Imaginea asta a unei izbăviri care poate veni numai din exterior, a unei împliniri care umple din afară un veșnic gol interior de "păcătos din naștere" e mai gravă decât orice propagandă sexuală. Abia asta lezează profund mintea copiilor noștri și puterea lor de a iubi vreodată cu adevărat.

Aproape toți am avut un punct zero în viața noastră, la început, când am simțit strângerea aceea în brațe a mamei/părinților noștri, cea în care te lași cu toată ființa ta și care te curăță cu totul de lacrimi, de orice poveri sau frici.

Strângerii aceleia inițiale - echivalentă cu absoluta recunoștință pe care o simt părinții la nașterea noastră - îi urmează un istoric întreg de măsurări, comparări, ajustări, îndrumări, condiționări etc. Care se numesc educație.

Așa că ajungem să ne petrecem cam tot restul vieții bătând la nesfârșit apa cu mâinile și picioarele, din nevoia, inoculată devreme de părinții și educatorii noștri - că trebuie să ținem capul la suprafață. Că trebuie să ne dovedim pe noi înșine. După ce creierul nostru s-a îmbătat de chimia iubirii necondiționate, trebuie apoi să o retrăiască numai cu măsură, ca schimb, ca premiu, ca promisiune.

Ne petrecem, deci, cam tot restul vieții tânjind după acea inițială îmbrățișare, după fiorul cald al acceptării necondiționate și senzația de abandon sau imponderabilitate pe care am avut-o în brațele iubirii părinților noștri. Sau după starea pe care, cine știe, sufletul nostru a avut-o în brațele lui Dumnezeu, înainte de a se desprinde ca să vină aici, pe pământ.

Dacă fiecare dintre noi ar putea să își recondiționeze mintea și să retrăiască, măcar câteva secunde pe zi, acea inițială îmbrățișare, toată lumea ar fi un loc de mii de ori mai bun. E imposibil să ai starea aceea - conștiința că ești iubit oricum - și să îți mai fie frică de ceilalți oameni, de alegerile lor, de viitorul copiilor tăi.

Cam toate gândurile și deciziile noastre vin din locul fals al măsurării de sine, al temerii că nu suntem suficienți. Vin din deconectare și din dorul primei îmbrățișări, despre care ajungem să credem că n-o mai merităm.

O doamnă în vârstă, peste 70 de ani, cu spatele adus și cârjă într-o mână, merge încet, în noapte, pe una din aleile difuz luminate ale parcului. E trecut de 9.00 seara. Trec în alergare pe lângă ea, impresionată deja de la distanță de trupul aplecat și frunzele care cad pe dinainte-i și de aura de fum și ceață din care se desprinde tot mai nefirească pentru singurătatea locului.

Trec și mă surprinde ceva și mai tare: poartă în cealaltă mână un aparat radio vechi din care se aude clar și tare dezbaterea live din Comisia europeană despre justiția din România. Femeia se mișcă încet de tot, vocile sunt tot mai sparte și alerte. Mă uit înapoi după ea, procesând greu imaginea și sunetul tabloului de câteva secunde.

Face pași mici, își forțează trupul înainte cu orice preț. Sunt pașii ei de seară care o țin în viață.

Îmi imaginez că încă așteaptă ca țara asta să facă și ea ceva pași înainte.

Mi-e milă de toți oamenii în vârstă care încă speră.

Care au ajuns să vadă acum atâți pași înapoi.

În noapte.

Dacă referendumul ăsta ar fi cu adevărat despre apărarea copiilor (care, peste 30 de ani ar putea fi adoptați de familii gay, conform unei eventuale Constitutii care nu pune la timp limite decente adopției), România ar fi fost acum spațiul celor cel mai febrile dezbateri, acțiuni, lupte și decizii împotriva:
- abuzurilor emoționale în școli;
- profesorilor slab pregătiți sau necalificați;
- analfabetismului funcțional;
- programelor supraîncărcate și nealinitate ritmurilor de creștere fizică și psihică;
- sărăciei și budelor școlare din fundul curții;
- discriminării și lipsei de sprijin real în cazul copiilor cu dezabilități;
- familiilor care își neglijează sau lovesc copiii;
etc.

De ce cred că o să ieșiți, din păcate, la vot:

  1. pentru că omul are nevoie din când în când de iluzia că este bun dacă apără un lucru bun. Toți vrem un pic de relevanță în viețile noastre terne - chiar și din fabricat eroism și înscenată luptă cu Omul Negru, oricare ar fi el.
  2. pentru că din când în când simțim nevoia să ne validăm pe noi - chiar și cu o ștampilă pe un cuvânt aparent pozitiv "da" - ca să ne împlinim nevoia de ritual, de simbolic, de împreună împotriva dușmanului.
  3. pentru că fiecare dintre noi, în familiile noastre tradiționale, suferim enorm la un moment dat. Dureri, trădări, nesiguranțe, dezamăgiri, oboseală, nervi, frică, pierdere de sine, sacrificii, invalidări, pierderea intimității, a iubirii, a încrederii în sine și în celălalt. Nimeni nu e scutit de măcar una din ele într-o căsnicie. Subconștient, ieșind la vot, punem sub o perdea groasă toate aceste adevăruri neîmpărtășite și ne prefacem că nu există, de vreme ce toți le apără. De mâine, e viața mai ușoară dacă pun o poză reușită a familiei mele pe fb sau dacă pun ștampila și sigilez cumva măreția uniunii bărbat-femeie.

4.pentru că, de câțiva ani, de când e partidul ăsta la putere, ne mătură pe toți un vânt retard, tradiționalist, incult, care scoate din subconștientul nostru colectiv frica strămoșească de alteritate, nou, străin, emancipare.

  1. pentru că pe o mare criză economică și politică, să dai poporului un os de ros pe cu totul altă temă e cel mai indicat lucru de făcut ca să-ți cumperi timp la putere. Și pentru că Biserica în România a fost si este instrument de propagandă a politicienilor, iar o temă atât de pasională cum e uniunea bărbat-femeie nu poate decât să mai unească un pic oile rătăcite ale Domnului - adică să garanteze masa electorală de care e nevoie cât de curând.