Azi e Evaluarea Națională la Română.

Principalul lucru care ar trebui să ne intereseze, după 8 ani de școală, la deprinderile acestor copii, ar trebui să fie în ce măsură înțeleg texte din diverse stiluri funcționale ale limbii: fragmente literare, științifice, tehnice, o scrisoare, o ofertă turistică, un articol jurnalistic, o rețetă etc. Aș pune în lucrările lor 5-6 de astfel de texte și aș verifica ce rețin, înțeleg sau deduc de acolo.

Suntem ultimii în Europa pe scala analfabetismului funcțional și ce credeți că testăm noi la un copil de 14 ani? Teorie literară: genuri, specii, tehnici narative, identitatea eului liric în mărci lexico-gramaticale etc. Măsurăm metacogniție - adică abilitatea lor de a interpreta strategiile naratorilor în loc să cuantificăm înțelegerea directă pe text.

Tot acum ar trebui să testăm cum scriu acești copii: cât de corect, coerent și logic. Unul dintre subiecte le cere o argumentare, altul să creeze o narațiune sau o descriere, pe o temă dată. Subiectele sunt stereotipe, se pot învăța mecanic în proporție de 50 - 60%. Argumentarea se dă de profesor și se memorează. Rămâne doar compunerea liberă - cea care ar trebui să conteze cel mai mult.

Testăm prea puțin exprimarea, dar ne cramponăm de cele 10 tipuri de pronume, de subordonate predicative, completive, atributive, de derivate, de valori morfologice și funcții sintactice când știm bine de tot că jumătate din copiii noștri nu știu să rezume coerent un film.

Dacă am schimba conținutul testării, profesorii s-ar orienta, încet-încet, la clasă, pe formarea lucrurilor care contează în evoluția unui copil. Dar pentru că măsurăm la final deprinderi și informație turnabilă, dresabilă și acumulabilă prin memorare și exercițiu sec, de laborator gramatical, nu vom ajunge să facem niciodată predare și învățare autentică în clase.

De ce nu schimbăm aceste teste? Pentru că există această înțepenire funcționărească specifică sistemului de stat, cu oameni care ”concep” sub umbrela automatismelor și a pretențiilor lor de superioritate în funcție. Fără discernământ, fără interes pe termen lung pentru ce tip de creiere are nevoie țara asta.

 Cred că fiecare problemă a omenirii, oricât de mare sau complicată, își are rădăcina rădăcinilor în inabilitatea fiecărui om de a sta cu sine, în liniște și nemișcare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Am văzut aseară, din greșeală, un film cu zombies.
Cum niciodată nimic nu se întâmplă degeaba, filmul ăsta are astăzi, trist și neasteptat, valoare spirituală.
Cu toții suntem într-o fază sau alta a zombificării personale. Unii sunt încă treji, au găsit tot felul de metode - ca ăia de-aseară - să-și apere spiritul. Să nu se lase infectați de adormirea majorității. Sunt puțini, însingurați, rezistă prin creativitate personală sau practici de autosugestie pozitiva.

Ce se întâmplă acum în România este exact scenariul ăsta. Au votat mase de oameni acoperiți pe ochi de tot felul de slime-uri ale inconștientului. Restul - am luat virusul treptat, am amorțit în cotidianul propriior nevroze. O mică parte mai înțelege, mai simte și luptă pentru gasirea antidotului.

Am vorbit azi cu mulți oameni deștepți care n-aveau habar de ce se întâmplă sub ochii noștri. 
În filmul ăsta de aseară, erau și niște brățări care numărau orele până la zombificare.

România e pe ultimul minut. Lumea e ocupată cu lansări, cu festivități școlare, cu examene, cu propriul ego. Obosită de atâta rezistență. Puțină conștiință colectivă. Fără alertă și fără prezență.

O să sufere copiii noștri cumplit.

Te-apucă plânsul să-i auzi pe Andronescu, Pop și Popa justificând agresiv șarada manualului unic, debitând fraze incomplete și fără acorduri gramaticale, bâlbâindu-se despre studii efectuate acum 20 de ani și încercând să pozeze, în comisia pentru educație, drept grup de lucru. În paralel îi auzi și pe finlandezi care vorbesc de reforma lor din anii 70 în termeni pe care România nu-i înțelege nici azi. La un moment dat, finlandezul salută dispariția inspectorilor și desființarea inspectoratelor - măsuri care au produs transfer de înceredere și inițiativă către profesori - sigur, odată cu bani mai mulți pentru formarea lor. Apoteotic, apare și ministrul nostru apreciind că inspecțiile școlare ar trebui să fie mai frecvente și mai stricte. Viorica zice și ea inteligent despre Austria - pare că n-a aflat că de 2 ani încercăm să le copiem sistemul de învățământ dual, fără succes. Liviu Pop, scos la tablă de reporter, duce ochii sus și caută prin negura minții un studiu pe manuale, de la care trebuie să fi pornit glorioasa lor idee de îndobitocire cu un unic material ”bun național”. Îl găsește prin anii 90 și îl bufnește râsul. Despre masteratul didactic, reiese clar că, deși e minunat, guvernarea i-a dat pas. Ar fi dispărut sensul existențial al mai multor dinozauri de catedră dacă s-ar fi băgat chestia asta ciudată, cu mai buna formare a viitorului profesor.

Apare, pe urmă, în film, un prof minunat, atipic și relaxat, care, brusc, nu mai poate răspunde la unele întrebări. Intervine, iar, pe fir, Sistemul, cu tot cu frica, supunerea, ridicolul de a deranja pe cineva. Pe cine? Pe ăia care se fac că dezbat educația românească în timp ce le tremură fundul ca nu cumva reporteriței să nu-i treacă prin cap vreo întrebare inteligentă.

Deci, dacă vă place să plângeți la filme, uitați-vă la ăsta!

Mulți dintre noi ne temem să nu ne rănim copiii sufletește. Prin urmare, ne pândim reacțiile, tonul vocii, deciziile, cuvintele și faptele. Le pândim să nu provoace stări de abandon, respingere, rușine, frică, vinovăție.

Cu toate astea, locul unde îți pui atenția crește și mai larg, și mai lung. Se mărește ca un balon spațiul în care pompezi neîncredere și teamă. Sufli în el tot ce nu vrei să se întâmple și, prin urmare, creezi exact asta.

Pentru că te porți dintr-un loc al deciziei care are de-a face cu frica ta și cu ce NU vrei să aduci în viața lui, va exista, în relația cu copilul tău, un indefinibil nor al unei mari neautenticități emoționale. Acesta rănește cu adevărat. Nu atât o faptă sau un cuvânt scuipat la nervi, ci nivelul de neonestitate emoțională a adultului. Nevoia lui de fasificare, chiar și cu intenții bune, pune pe ochii copiilor unul din vălurile acelea după care ajungem să ne camuflăm toți și să vedem, ca prin ceață, viața.

În Germania, într-un muzeu care surprinde evoluția învățământului național - rezultatele proaste la testele Pisa din 2003 sunt afișate ca moment crucial în istoria lor - moment de la care s-au luat decizii strategice de reformare.

Mă gândesc că până nu punem și noi pe pereți realitatea asta urâtă și în pielea goală, n-avem cum s-o îngropăm în trecut și să punem peste ea ceva mai bun.