Ce-i mult, strică

Plajă. Ea și el, un grup mai mare de prieteni și un bebe de 1, 6 ani.

Cel mic caută în nisip, caută spre mare, se mișcă tot timpul, se miră de fiecare piatră, de fiecare pană luată de vânt. E în modul explorare 100%. Nu-și suportă pălăria pe cap, nici palmele energice ale mamei care-l freacă, fără niciun avertisment, cu cremă lipicioasă, nici bluza ei cu bretele pe care i-o leagă de umeri ca să nu-l ia soarele prea tare.

El are treabă multă, se rupe bine din brațele ei, are și dexteritatea să-și dea pânza aia jos care-i flutură în spate. Scoate chiote, se trântește, iar se ridică, merge până-n buza apei și fuge înfrigurat de plăcerea atingerii reci.

Te uiți la el și vezi toate programele biologiei umane - nevoia de cucerire a spațiului, de căutare, de nou, de mirare, de surpriză, de libertate.

Te uiți la mamă și vezi toate programele educației ei, gata să se toarne fără nicio milă în copil. Trei sferturi din gesturile ei și din intervențiile asupra băiatului sunt absolut nenecesare: acum îi aranjează o șuviță, acum se hotărăște că poate îi e foame și îi înghesuie sub nas vreo 5 lingurițe rapide din borcan, acum îi schimbă bluza cu o cămașă, acum îl pupă, fix când el scobea o groapă, acum îl întreabă dacă îi e sete, acum îi abate atenția de la nisipul de pe palme cu un șervețel total ineficient.

Cel mai adesea îl ridică brusc de la locul în care el își pune și își stabilizeaza concentrarea, ca să-l ducă fie la spălat în apă, fie la poze la tati, fie sub umbrelă, fie unde e ea, pur și simplu, fie mai aproape de centrul taberei.

Plaja e liberă, soarele nu arde, e către apus, copilul nu se pune in pericol. Nu are unde.

În numai 15 minute, bebe ăsta cu apucături incomode de libertate e manevrat fără niciun avertisment de cam 50 de ori. E un obiect, o marionetă, o mascotă. Nimeni din grup nu-l respectă suficient să-l lase în pace. Nimeni nu vede ce face el, de fapt. Cât învață, cât își autotestează limitele, echilibrul, simțurile, voința, curajul.

Aștept momentul în care cel mic o să se irite, o să zbiere, o să devină nerezonabil, capricios, agitat. Nu durează mult. Ea îl ia iar în brațe, îl sh-sh-ie, iar îi bagă lingurița, apa, pupături, pălăriuța, cămășuța. Nu. Acum îi dă și pantalonașii. Cămașa flutură în vânt, el o trage cu nervi și o răsucește cumva până se dezbară, în lacrimi, de ea.

Niciun adult din grup nu înțelege ce vrea copilul. Toți îl cheamă la el sau la ea, îi fac semne caraghioase, simultane, obositoare, buimăcitoare; se simt obligați să participe, să ajute, surprinși și deranjați brutal din oficiala lene de vacanță.

Ne mirăm de ce copiii n-au atenție și focus la învățarea instituționalizată!? Ne întrebăm de ce sunt hiperactivi și opoziționiști?

De multe ori, identificarea totală a mamei cu rolul ei face ravagii în copilăria timpurie. Din exces de zel și neprezență la propriile gesturi, din turnare efectivă a sinelui în bucățica asta care merge dinaintea ta și care pare doar o parte din tine, bună de posedat și manevrat, ajungem să le descentrăm atenția, să le sugem inutil din energie, să le deturnăm spiritul.

Când răspunzi de viața altcuiva, pe tine personal trebuie să te pui tot timpul sub lupă și să dai mereu un pas înapoi în favoarea libertății și învățării pe cont propriu - cel puțin atunci când nu e niciun pericol. Nu suntem necesari mereu. Iar experiența noastră de viață, pusă în cuvinte către ei, nu face nici a zecea parte din experiențele copilului cu sine, din încercări, erori, repetări fără ghidaj, fără raționalizările adulte.

Copilul ăla de pe plajă mai are spirit în el. Dar o să adoarmă curând pentru că mama este prea copleșită de rolul ei. Și ea, la rândul ei, a fost adormită de mama ei.