Despre anxietatea copiilor .

Un fenoment interesant pe care l-am remarcat la atelierele de evaluare a preșcolarului este unul tocmai confirmat acum științific, de ipotezele deja verificate ale unui cercetător avansat - Dr. Ron Taffel.

 

Despre ce  e vorba? Nu cred că există vreun profesor pe lumea asta care să nu fi remarcat nivelul mult ridicat de anxietate al generațiilor actuale: copii agitați, reactivi, impulsivi, incapabili de autoreglare a emoțiilor în .fața frustrărilor obișnuite, agresivi, hiperactivi, neconcentrați, fără reziliență și răbdare. Mi s-a părut mereu că în fiecare copil al lumii moderne locuiesc două identități distincte: una este copilul propriu-zis, cu vârsta, nevoile lui emoționale și cognitive în creștre: copilul care se bucură de jocuri simple, de surprize banale, de atenția mea sau validările pas-cu-pas.

 

Celălalt e copilul emancipat - cel care e bombardat de știri, tehnologie, trenduri cool, informații complexe, realități din partea cealaltă a globului. Copilul acesta știe și înțelege multe, vrea să crească repede, e iute în gândire, nerăbdător să avanseze, să copieze moda, să intre în ritmul actualității. Distanța între vârsta cronologică și vârsta sincronă contemporană pe care o trăim cu toții în beat-urile muzicii de la radio sau în trepidațiile catastrofice ale ultimelor știri produce în copilul de astăzi o scindare vizibilă. Una pe care o simțim acasă și în clase, în felul lor ușor nevrotic și aparent obraznic.

 

 Soluția? Actul pedagogic trebuie să învețe să urmărească strâns cele mai importante descoperiri despre creierul uman și să aplice în clasă o permanentă reechilibrare a celor două vârste, cu două nevoi distincte, uneori concurente.  Realitatea asta nu mai poate fi schimbată. Lumea este așa cum este. Nivelul de anxietate, da, poate fi micşorat, doar dacă reușim să înțelegem ce se petrece exact cu cele două voci existente aproape în fiecare dintre copiii noștri: una surprinzător de matură și sofisticată și, cealaltă, simplă, inocentă și dornică de recunoștere și acceptare.  Așa că educația prin blam, atenționări și pedepse e inutilă. Ea accentuează prăpastia între cele două identități și ne aruncă, pe noi, adulții, în țara orbilor, incapabili să vedem că ce se petrece cu copiii noștri nu ține de voința lor, ci de instruirea noastră.