Despre examenele dificilile sau prea simple …

Zice un articol de azi că examenul de Capacitate a avut nivel de dificultate de 4 și ceva pe o scară până la 10, că ne păcălim singuri, că dăm copiilor lucruri simple etc.

E drept că prin 1987 (când aveam eu 14, cât are fiică-mea azi ?), rezolvam chestii de 5 ori mai complicate, geometrie și trigonometrie la greu, sisteme de ecuații și polinoame de nici nu le miros ăstia de azi; învățam comentarii de câte 4 pagini, știam drama ”Vlaicu-Vodă" pe de rost și citate din ”Baltagul”, cam trei sferturi de roman.

Cu toate astea, mă uit la copilul meu de 14 și la generația ei - ăștia care au dat săptămâna trecută o Matematică jenant de simplă, și totuși 1 și cu 1 nu-mi dau deloc 2.

Văd în ei ce eu n-aveam nici la 35: intuiție, viteză asociativă în gândire, puncte de vedere personale, informație din domenii de zeci de ori mai ramificate decât aveam eu habar la vârsta aia, conectare socială cu mult mai spontană și versatilă. Mai văd că greu îi mai sperie sau înfrânge cineva, că nu le place conformismul, că își caută identitatea la 10 ani mai abitir decât îndrăzneam eu la 20.

E jenant articolul ăla, pentru că, aparent, un om de știință compară pe aceeași scară două paradigme diferite în evoluția gândirii umane și a nevoilor pieței muncii. În plus, să nu uităm că noi făceam ”lucruri grele” cu stomacul la fel de greu și tot sistemul limbic inflamat în modul ”supraviețuire”.

Am învățat de 5 ori mai multă matematică decât fiică-mea la vremea aceea. Numai că dacă ea m-ar vizita înapoi în timp, cu mintea ei de acum, ar putea să-mi fie mamă. Și intelectual, și emoțional vorbind. Și asta e valabil pentru toți părinții și copiii lor de azi. În ciuda acrobațiilor matematice pe care am fost dresată să le performez mai bine decât ea, există zone ale intelectului de care oamenii ăștia care fac statistici azi pe grade de dificultate ar trebui să afle. Poate chiar de la copiii lor :)