Copiii pot învăța orice și oricât

Lucrăm de trei luni cu două grupe de copii – preșcolari și școlari până la clasa a IV-a - într-un mod riguros, dar diferit de sistemul formal– unul care ne permite să observăm mai limpede ce le aduce bucurie în învățare, care sunt realmente interesele lor, cum rețin mai repede și în ce ritm se formează o deprindere, ce îi motivează, cum colaborează, ce nevoi emoționale sunt în joc la 3 ani, la 6 , la 11 ani etc.
Lucrăm câte 4 ore pe zi cu fiecare grup, iar rezultatele copiilor sunt extraordinare.

Am început cu 25 de copii între 3 și 6 ani și  cu 20  de clasă Pregătitoare până la a IV-a - copii cu  niveluri deferite de inteligență, de limbaj, de atenție, de dezvoltare emoțională - și i-am trecut prin zeci de tipuri de activități, alături de o echipă formată din 6 profesori care au lucrat simultan, în aceeași sală, sau separat, pe grupe. Același lucru îl facem cu încă alți 50 de copii o dată la 3 săptămâni, în atelierele pentru feed-back și evaluare – copii care vin la noi din București și din toate zonele țării, deopotrivă școlari și preșcolari. (deci, aprox. 500 de copii/an. Toți provin din familii care știu și pot să susțină dezvoltarea lor, familii interesate de educație, capabile să asigure un minim climat de siguranță și încredere acasă.

Pun mai jos doar câteva din observațiile noastre, urmând să revenim cu clipuri video explicative pentru fiecare dintre ele. Fără pretenția de a fi redescoperit roata sau de a denumi acest grup ca ”experimental” sau ”reprezentativ” în vreun fel pentru toată generația de preșcolari și școlari mici din țară, credem că e nevoie ca anumite lucruri despre învățare și nevoile acestor vârste să fie reauzite mereu.

Iată 5 dintre ele:

  1. Între 3 și 12 ani există un extraordinar ”apetit” al minții pentru tot ce înseamnă procese și fenomene naturale, informații despre univers, istoria Pământului, corpul uman, invenții, descoperiri tehnice, viitor, cercetători, inventatori, exploratori. Copiii au un interes extraordinar și o sensibilitate unică pentru problemele globale ale omenirii – poluare, încălzirea globală, suferința plantelor și a animalelor.

Cred că drumul lor către cunoaștere, dacă vrem să fie unul autentic, trebuie să înceapă de aici – de la deschiderea grozavă pe care o au către lume, de la intuițiile nemaipomenite pentru înțelegerea proceselor complexe, și nu invers, doar de la liniuțe în caiet și definiții subliniate cu roșu în carte. Sigur că acestea sunt la fel de importante – mulți dintre acești copii extrem de intuitivi au încă dificultăți de a pune, coerent în cuvinte, idei simple – dar interesul lor pentru cunoaștere simt că se pierde pentru că profesorul de la clasă insistă cu baza piramidei gândirii, în iluzia că abia după ce ai exersat suficient memoria, înțelegerea și aplicarea poți trece mai departe la analiză, evaluare, creativitate. Foarte mulți dintre noi suntem crispați la clasă sau reticenți să transmitem informații fascinante doar pentru că suntem convinși că mintea copilului nu are perfect acces la ele fără fundamentele conceptelor care le explică. În realitate, un copil de 6 ani intuiește  ce înseamnă deformarea spațiu-timp (sau cel puțin este contrariat și fascinat de fenomen), poate desena extrem de sugestiv o linie tehnologică (de producere a hârtiei, de pildă), poate descrie corpuri geometrice înțelegând intuitiv noțiunile de volum, înălțime, arie, muchie, bază, perimetru, axă de simetrie; poate înțelege și descrie – la fel de intuitiv -  evoluția stilurilor în artă, în vestimentație, în dans, în arhitectură, poate explica fotosinteza etc. Bineînțelesc, cu stângăciile și cuvintele specifice vârstei, dar cu multe semințe de adevăr și, mai ales, cu bucurie și nerăbdare să comunice extraordinarul. Convingerea mea este că ne e teamă să îi întâlnim pe copii cu idei și cuvinte mari, construind în același timp și competențele de bază. Nu cred că există nicio pedagogie de succes fără să țintești mereu, dincolo de raționamentele ”treptate” pe care le face gândirea în dezvoltarea ei, către abilitatea ei de a înțelege intuitiv, de a se fascina și integra informații înainte de a și le explica rațional, pas cu pas. Numai că aici ne trebuie dascăli cu adevărat animați de ce spun, entuziaști și plini de mirare ei înșiși.

  1. Foarte puțini copii știu să deseneze. Aici nu mă refer la talentul artistic, ci la abilitatea de a reda grafic relația parte-întreg în conturarea, fie și stângace a unui pom, a unui om, a unei case. Desenul copilului de astăzi e mai rudimentar decât cel al generațiilor de acum 10-15 ani, mult mai schematic și inexpresiv. În pedagogia mai clasică sau în vremea în care în sistem erau încă dascăli mai buni cunoscători ai etapelor de dezvoltare psiho-somatică și cognitivă a copilului, desenul era o parte importantă a învățării. În ultimă instanță, desenul este o traducere simplă a hărții mentale, o punere în imagine a conceptelor, un sistem de referință pentru maturizarea emoțională a copiilor. Din experiența noastră cu grupurile pilot despre care vă vorbeam mai sus, după 6 săptămâni de antrenament zilnic, copii de 4-5 ani ajung să urmărească perfect și să redea satisfăcător formele care compun imaginea unei păsări, a unei ciuperci, pom, cățel, copac, clădire etc. I-am instruit să urmărească etapele de executare și imediat, această forță analitică dezvoltată pas cu pas s-a transformat într-un instrument eficient de observare și redare a mai multor detalii, forme și contururi din lumea înconjurătoare. Copiii au devenit mai atenți, capabili să își mențină observația ”pe” formă, culoare, pattern, unghiuri, curburi, suprafețe, relații spațiale, de simetrie, de orientare. Toate acestea le-au sofisticat în timp și limbajul, și puterea de rămâne mai mult timp concentrați pe sarcină. Nu cred că putem vedea în timp enorme progrese pe redări simbolice de tip matematic, pe organizarea raționamentului unei probleme în pagină sau așezarea ideilor coerent într-o compunere fără să fi accesat acest stadiu al reprezentării prin desen. În aceeași ordine de idei, cred că multe dintre dificultățile pe care le întâmpină mai târziu, la școală, în înțelegerea unui text sau în alcătuirea raționamentelor superioare, își au rădăcina în anii educației timpurii când nu s-a ”crescut” conștient și sistematic de către educator acest ”mugure” extrem de important al minții – abilitatea de a reda grafic relația parte-întreg, de a pune în scheme și diagrame simple ceea ce mintea organizează și sortează în procesul ei de înțelegere a lumii.
  1. Foarte mulți copii au serioase probleme de orientare în spațiu și de executare a mișcărilor largi ale segmentelor corpului afară, în teren deschis. Cam trei sferturi dintre copiii de 5 ani nu pot urmări cu privirea traiectoria unei mingi aruncate dintr-un colț lîn altul al terenului, sar pe două picioare cu mare rigiditate, fără să flexeze genunchii și cu capul mult aplecat înainte, au reacții târzii la comenzile verbale, aleargă bălăngănind stângaci mâinile, mulți merg pe vârfuri, fără să ruleze complet talpa, nu au vederea periferică suficient de activată când aleargă, prin urmare, se accidentează relativ ușor, nu aruncă și nu prind mingea, ca să nu mai vorbesc despre aruncarea la țintă sau săritura în adâncime, de pe banca de gimnastică. Mulți copii de 9-10 ani nu știu să sară coarda, să preia ștafeta la alergări, să se încoloneze, să se grupeze câte 2 - câte 3, sau să aplice explicațiile sau regulile unui joc simplu, de tip ocolire printre obstacole și revenire la echipă. Nu știu câți dintre ei știu să se urce într-un pom, câți au curajul să pună mâna pe zăpadă fără mănuși, să se târască, să respire corect. Impresia mea, la fel de intuitivă, este că mulți copii sub 12 ani încă nu își cunosc cu adevărat corpul, nu trăiesc deplin în trupul lor, nu simt că îl pot folosi din centrul de comandă al minții proprii. Unii se tem de propriul corp, și-l îmbracă excesiv sau și-l plâng cu lacrimi de crocodil la cea mai mică zgârietură. După 6 săptămâni de exersat zilnic, cam 30 minute o dată, cele mai importante deprinderi și calități motrice înfloresc pur și simplu. Exercițiul fizic face minuni pentru tonusul general și pentru cât de des reușesc deja să își spună ”eu pot”. Multe dintre problemele de atenție în clasă țin de coordonarea oculo-motorie generală și de cât de repede descoperă că își pot stăpâni corpul, activa mușchii, pune la ”treabă” îndemânarea, viteza, forța, agilitatea. Mulți copii care au probleme în transcrierea corectă a unui text de pe tablă nu pot face forfecări ale picioarelor, prin sărituri, de pildă. Nu spun că cea din urmă o corectează neapărat pe prima, dar cu siguranță contribuie la rezolvarea unei probleme mai largi, care integrează cu mult mai multe aspecte  neuro-fiziologice decât pur și simplu voința pe care le-o cerem ca să execute corect. E nevoie, deci, în școli, de multă mișcare ”orchestrată” științific aproape, dozată conștient de profesor în puținul timp al orelor de sport, căci familiile actuale românești nu au timp sau disponibilitate să ofere copiilor acele cel puțin 3-4 ore zilnice de stat în natură, de integrat corpul copiilor în ecosistemul din care face, natural, parte. Copiii noștri cresc scindați de ritmurile naturii, respirația lor este superficială, sacadată, în spații închise. Cu toate astea, ne întrebăm de ce nu au răbdare, de ce nu au reziliență și maturitate. Tot ce ține de tonusul minții și al corpului se câștigă întâi în contact cu natura și abia apoi pe căile ramificate ale logicii și eticii sociale.
  1. Toate problemele de atenție, răbdare și autocontrol se pot rezolva cu jocuri pentru atenție, răbdare și autocontrol. Aceste trei mari funcții executive ale creierului sunt DEPRINDERI ale creierului, adică ”șosele” neurologice, legături pe care mintea trebuie să și le câștige în exercițiu. Un exercițiu pe care adultul îl plănuiește și îl oferă copilului, renunțând la cicăleală și lecții de morală. NU este vina copilului între 3 și 12 ani dacă nu este atent la oră. Atenția lui NU vine din centrul voinței, nici nu este pervertită de lene sau nepăsare. Atenția voluntară este una dintre cele mai înalte abilități ale minții.

La toate propunerile noastre de jocuri care verifică și educă autocontrolul – sunt sute, credeți-mă și sunt și foarte amuzante – trei sferturi dintre copii se simt cu adevărat provocați, frustrați, enervați că nu reușesc. De aceea, sfatul meu pentru toți profesorii din România care încă nu au descoperit cele mai interactive și relevante căi de a-și preda materia și care au probleme de disciplină, ascultare și atenție la clase, să își înceapă ora cu 3-4 minute de joacă destinată antrenării reactivității mari a corpului și a minții, în sensul desensibilizării ei. Găsiți în online clipuri video extrem de explicite sub titlul ”self-regulation games”. https://www.youtube.com/watch?v=H_O1brYwdS)

Sunt studii care arată că după 2 luni de exersare zilnică sau cel puțin 3 zile/săptămână a câte 30 minute/sesiune, aceste jocuri dezvoltă enorm capacitatea copilului de a asculta în tăcere, de a își canaliza energia pe o sarcină de lucru, de a își opri impulsurile și calma reactivitatea când se simte provocat. Încercați! Sunt bune pretexte de resetare a amigdalei înainte de orice oră, sunt liante sociale excepționale și se potrivesc și cu clasicul moment de captarea a atenției din proiectele noastre de lecție.

  1. Cam toate formele de agresivitate între copii se atenuează, în intervalul de vârstă 3-10 ani, dacă folosești suficient de mult la clasă jocul de rol. Pentru preșcolari, un teatru de păpuși – o dată pe săptămână – care pune în scenă exact toate problemele de interacțiune pe care le au în mod obișnuit: posesivitatea, mușcatul și împinsul, țipatul, neascultatul, respingerea celuilalt, cuvintele urâte etc. – REZOLVĂ tensiunile de grup. Ca educatori ai acestor copii, nu am folosit învinovățirea, nici pusul pe scăunel, nici retragerea vreunui privilegiu pentru ”agresori”. Am punctat numai ce nu e în regulă, ce aduce suferință celuilalt și i-am împuternicit pe ”agresați” să verbalizeze clar și concret ce nu le place ”să li se facă sau să li se întâmple”. ”Lovitura de grație” a dat-o însă mereu teatrul de vineri – ”Grădinița din pădure” unde toate animalele care-mi vin mănuși în mâini au făcut, pe rând, toate prostioarele pe care le-am văzut de-a lungul zilelor. Toate au fost trăite cu dramatism și umor de copii și mai toate metehnele s-au rezolvat cu mișcarea magică a urechilor de iepuraș vrăjit care îi face pe toți să își ”revizuiască” rapid comportamentul. Copiilor le place să fie martori sieși, să se distanțeze de dramele personale și să le privească în povestea altuia. Cei mari au nevoie, la rândul lor, să își retrăiască și discute conflictele în scenarii de film sau teatru pe care și le scriu în grup, pornind de la ”conflicte” date deja de profesori. Cu ei am rezolvat și altcumva: le-am arătat câteva zile la rând tablouri, picturi care au dublu sens, care pot fi citite diferit dacă adopți o perspectivă diferită, ca privitor. Despre schimbarea perspectivelor sau despre cum două dintre ele, aparent opuse, pot coexista, am vorbit și când au apărut conflicte între ei. Cel mai bine funcționează ca fiecare dintre cel care se simte lezat de celălalt să înțeleagă că ”filmul” fiecăruia despre ce s-a întâmplat e adevărat în același timp cu adevărul oponentului. E un proces lung, dar eficient. Când înțelegi că realitatea celuilalt există pur și simplu, chiar dacă e în conflict cu a ta și când înțelegi că în mai multe zone ale umanității există această SCHIMBARE ȘI COEXISTENȚĂ A PERSPECTIVELOR, copiii învață să îl asculte pe celălalt, să nu se teamă de conflict, să îl primească analitic, nu reactiv.

 Nici una dintre posibilele soluții de mai sus nu funcționează fără leadership la clasă. Adică fără un adult coerent cu sine, treaz, alert și implicat, convins că poate s-o scoată la capăt cu copiii lui, indiferent de ce s-ar întâmpla. Toți copiii reacționează mai întâi la energia omului, la vibrația gândurilor și a intențiilor lui, dincolo de bine și rău, dincolo de substanța a ceea ce spune. Nicio metodă de parenting sau pedagogică nu are valoare dacă e aplicată ca instrument pur. Ea trebuie mereu cuplată cu încredere, pasiune și chef de viață. Toți copiii răspund tehnicilor tale dacă simt că îi vezi, dacă știi să îi privești bine în ochi, dacă ești prezent în fiecare minut în clasă. Uneori, și cele mai simple sau anoste strategii didactice sunt foarte eficiente dacă omul care le propune emană tonus și pare hotărât. Orice formă de judecare a copiilor, de rușinare, de învinovățire blochează deschiderea lor către propria evoluție. Aparent, forța, controlul, amenințarea, punerea la punct dau rezultate pe termen scurt dar, în timp, ele pun o ceață pe capacitatea de decizie a copiilor și le amână momentul în care își dau singuri comanda asupra destinului și traiectoriei în viață.

Concluzia mea, oricât de naiv-empirico-neștiințifică sună este că putem face orice cu copiii, îi putem învăța orice, nu există limite în evoluția lor. Grupul nostru pilot a evoluat extraordinar, ne uimește de la o zi la alta și pe noi, ne provoacă să creăm alte aha-uri de la o zi la alta. Cu ei creștem și noi.

Voi reveni cu mai multe trucuri și exemple de activități.

 

 

 

 

Tags: tehnici de control, tensiuni de grup, forme dde agresivitate, probleme de atentie