Oana Moraru: „Nu cred în nota 10!”

De vorbă despre ce și cum învață copiii noștri cu Oana Moraru, unul dintre oamenii care schimbă școala românească

Am descoperit-o pe Oana Moraru grație articolelor sale despre învățământ de pe Contributors.ro, articole citite cu sufletul la gură de părinții dornici să găsească cele mai bune soluții pentru educația copiilor lor.

Oana este consultant educațional și unul dintre pionierii învățământului privat din România. Școala Helikon pe care a deschis-o în Călărași a sărbătorit cei șapte ani de acasă cu o promoție de clasa a VIII-a care a promovat în totalitate examenul național cu medii peste 8,50. De asemenea, Oana a sprijinit și consiliat zeci de școli și grădinițe din România în primii lor pași către construirea unei alternative educaționale în România.

După 18 ani de experiență în sistemul educațional, Oana Moraru a stat de vorbă cu noi despre cum putem îmbunătăți experiența școlară pentru copiii noștri, ce putem aștepta de la o școală „altfel” și de ce nota 10 face uneori mai mult rău decât bine.

TOTUL DESPRE MAME: Vă amintiți prima zi de profesor? Cum ați intrat în clasă pentru prima oară, ce așteptări și planuri aveați?

Oana Moraru: Am învățat la liceul pedagogic că trebuie să mă iau în serios ca profesor: să aplic metode ca rețete întru cunoaștere, să respect planul lecției, să scriu proiecte și planificări după model. Am intrat prima oară în clasă îmbrăcată sobru, cu părul strâns și catalogul în mână, ca o armă. Îmi amintesc că nu prea îi vedeam pe copii în clasă – mă uităm din când în când la mine, să verific în reflexia ferestrei, dacă mi-e masca bine lipită de chip, dacă par suficient de „doamnă” sau dacă mă încrunt destul de impresionant.

Nu mai țin minte cât de repede am renunțat la pantofii cu toc, la catalog, la catedra din fața clasei. Știu că am dat toate băncile de perete și am așezat copiii pe jos, în cerc. Atunci i-am văzut pe toți și am uitat de mine. Dacă te conectezi cu adevărat la copii, lucruri miraculoase se întâmplă cu mintea lor. Deschiderea înseamnă creștere și schimb de energie. Dintre toate organele corpului, creierul are cea mai mare nevoie de energie. Ea nu poate veni din crispare, pedepse, amenințare și teme obligatorii. Copiii au nevoie de încredere și pasiune. Restul se întâmplă de la sine.

În peste 20 de ani de catedră am participat la sute de lecții deschise, aparent fantastice: am văzut sute de profesori predând demonstrativ, aruncând în scenariul lecției metode impresionante sau spectaculoase. Dintre aceștia, numai cinci-șase au fost genul de oameni care au uitat de ei, care au trăit autentic alături de copii experiențe reale de învățare. Restul au pus în scenă un show frumos, după carte, spre mulțumirea inspectorilor, dar total ineficient.

TDM: Am avut un profesor de limba română în liceu, un om absolut extraodinar care ne-a spus că școala ideală are pe frontispiciu scris: „Aici nu se știe cine de la cine învață.” Am rămas trăsnită de ideea că un profesor ar avea ceva de învățat de la elevii lui. După 16 ani de învățământ, ca elev, firește, aflam că sunt profesori care învață și ei ceva de la elevii lor! Dumneavoastră ce ați învățat de la elevii cu care ați lucrat timp de 18 ani?

O.M.: De la copii am învățat că trebuie să pun mâna pe carte și să învăț cine sunt ei. Nu-mi erau suficiente manualele de pedagogie. Am început să citesc despre inteligență și creșterea minții. Am aflat că nicio creștere nu se întâmplă dacă nu e așezată pe emoții pozitive. Am învățat că niciun copil nu e „defect”. Că fiecare are ritmul, nevoile și interesele lui. Că numai slujindu-le pe ele poți provoca următorul nivel de evoluție.

Vedeți, în școală am învățat să aplic niște rețete – numite „planuri de lecție”. Copiii m-au învățat să le arunc. Mi-au arătat că există o cu totul altă cale: cea a comunicării spontane, a jocului, a tensiunilor cognitive, a fascinației problemelor. Tot de la copii am învățat ca învățarea e un joc. Că implică reguli, strategie, cooperare și mai ales amuzament. Nu sunt radicală. Dar cred că la catedră nu au ce să caute oameni care se agață de manuale, planuri, planificări și exerciții pe bandă. Nici oameni care au obsesia să își disciplineze copiii înainte de a le arăta cât de „wow” e materia pe care pretind că o predau.

TDM: Deși elevii școlii pe care ați înființat-o au rezultate extraordinare (olimpiade naționale, examenul național promovat 100% cu medii peste 8,50), spuneți des că nu credeți în nota 10. Pentru generația noastră nota 10 a fost etalonul, coronița și baremul performanței noastre școlare. Ce s-a întâmplat între timp, de ce nu mai credeți în nota 10?

O.M.: Nu cred în nota 10 pentru că ea e concepută să aprecieze numai pasul 1 al evoluției gândirii: adică sarcinile de tipul: aplică, definește, alege, demonstrează, utilizează. M-aș bucura pentru nota 10 dacă ea ar reflecta calitatea altor operații de tipul: analizează, investighează, apreciază, decide, critică, dezbate, imaginează, creează, reorganizează, visează etc.

Nota 10 în România induce și o falsă imagine despre ce înseamnă cu adevărat a fi un om valoros și productiv. Mulți copii pleacă din școli supraestimându-se. Știu copii plecați la studii în lume care mi-au spus că au trebuit să învețe din nou cum se învață când au ajuns acolo.

Mi se pare că suntem blocați la nivelul 1 al jocului gândirii. La nivel de intenție, Ministerul Educației a generat tot felul de documente pretențioase despre cadrul învățării în România – unele copiate cuvânt cu cuvânt din reformele altor țări. Nimeni nu le-a înțeles. Toți predau după stilul în care ei înșiși au crescut și se îndârjesc să ajusteze gândirea copiilor la obișnuințele și limitările lor.

Conducerea școlilor și a inspectoratelor e stabilită politic, sindicatele au tot interesul să prezerve starea de fapt, părinții sunt ținuți departe de deciziile curriculare, conținuturile sunt uniforme în toată țara după principiul „măsurii universale”, profesorii sunt aleatoriu numiți de la centru, examenele lor nu dau măsura calității la catedră, iar supapele de supraviețuire sunt meditațiile și traficul de influență. Nici creșterea salariilor, nici dotarea școlilor nu vor produce un salt în gândirea oamenilor de la catedră. Nu zic că nu sunt peste tot în țară și câteva sute de profesori excepționali. Din mâna lor, însă, nu va ieși o masă critică de copii foarte buni care să schimbe viitorul acestei țări.

TDM: De ce avem nevoie de o altfel de școală pentru copiii României?

O.M.: Avem nevoie de o școală „altfel” pentru că astăzi se nasc copii cu stiluri de învățare și inteligențe diferite. Ei sunt generația vizualului și a tehnologiei: gândesc cu o iuțime uimitoare în imagini, procesează realitatea într-un ritm pe care noi îl deplângem când afirmăm frustrați că „timpul trece prea repede”. Pentru ei timpul nu trece repede; ei sunt copii ai vremurilor lor, adaptați la ritmul trepidant al informației mereu în schimbare : sunt iuți, aparent nerăbdători sau agitați, cu nevoie de stimuli puternici, cu salturi neașteptate în gândire, în sfârșit, cu moduri de procesare a informației pe care educatorii actuali nu le înțeleg sau nu le apreciază.

De aceea, cele mai îndrăznețe experimente educaționale în lume au început prin a da libertate copiilor: i-au pus în fața calculatoarelor, în școlile „in the cloud”, le-au dat posibilitatea să evolueze într-o disciplină peste anul lor de studiu, i-au pus în fața unor proiecte practice și a unor situații de învățare care presupun inovație și interdisciplinaritate. Adică au încercat să se alinieze la nevoile lor. Școala românească, în ciuda propagandei despre excepționalii elevi români, n-a servit niciodată intereselor copiilor. Este creată pentru cultul personalității unor profesori, care monopolizează în orașul lor „familiile bune” și pe copiii acestora. Școala românească este o școală de portofoliu al profesorilor, birocrație și putere politică: toți aleargă după influență, certificări, credite, diplome, punctaje, notorietate și salarii de merit.

Despre copii, mai nimic. Lor li se dă același fel de mâncare – un pic mai cosmetizat poate, în farfurii mai frumoase – pe care îl primeam și eu acum 30 de ani: învățare prin aplicare, recunoaștere și memorare. Nu se accesează decât nivelul 1 al piramidei operațiilor cognitive. Pentru că materia este atât de stufoasă și profesorii atât de înțepeniți în 2-3 raționamente, copiii nu au șansa să își acceseze operațiile analitice ale gândirii, cele evaluative sau creative. Rămân strict la baza aplicațiilor, a execuției și a conformării. Din sistem scapă cine poate, un procent natural de vreo 6 % de copii isteți. Media copiilor români rămâne mediocră și predispusă la un analfabetism funcțional.

TDM: Ați știut dintotdeauna că veți lucra în educație sau a fost o întâmplare? Ce v-a atras în sistemul de învățământ și ce v-a convins să rămâneți timp de 18 ani?

O.M.: Nu am avut de ales niciodată. Mama mea a fost educatoare – foarte pasionată de munca ei și mereu nemulțumită că nu are mai multe libertăți, în perioada comunistă. Pasiunea se transmite viral. Mi-a intrat în sânge cu mult înainte de a avea pretenții ca știu să aleg. În sistem, am rămas pentru că a existat mereu supapa mediilor private. Aici am găsit probabil libertățile de care mama mea nu s-a bucurat. Vin adesea la noi, la interviu, profesori din sistem care se plâng că nu pot inova, pentru că apare mereu presiunea cancelariei de profesori care îi cer „să nu se mai dea peste cap”, „să nu mai iasă din rând”. Și acum, în sistemul public, sunt profesori pasionați care sunt rapid îngrădiți în alegerile lor.

TDM: Când și cum ați înțeles nevoia urgentă de schimbare în învățământul românesc?

Urgența asta am simțit-o din prima zi de școală, în clasa I. Mi se părea nedrept că unii copii stau mai în spate. Că banca I e a „fruntașilor”. Mi se părea nedemn pentru un adult să facă topuri valorice între copiii care îmi erau tovarăși dragi de joacă. Pâna la finalul anului, eram deja toți cu câte o etichetă pe frunte, ca borcanele pe raft: „bun la matematică”, „olimpic”, „obraznic”, „neatent”, „superficial” etc.

Simt urgența asta și acum. În ultima școală în care am intrat la mine în oraș – cea mai bună, se zice – am resimțit aceleași mirosuri pe holuri, am văzut aceiași pereți bej, cu lucrări stereotipe agățate mult deasupra nivelului ochilor copiilor, m-am cutremurat să văd că scara profesorilor e plină de flori și covoare roșii, în timp ce în baia copiilor nu e nicio fărâmă de săpun. Nu e nevoie să intru la clasă ca să îmi dau seama că nu există interes adevărat pentru nevoile copiilor. Doar un fel de exploatare a minților lor de către profesorii mai răsăriți care au nevoie de hârtii merituoase la dosar.

TDM: Cum arată o zi într-o școală „altfel”?

O.M.: Într-o școală „altfel” există o dedicare generală – a staff-ului și a părinților, a copiilor și a comunității pentru excelență. Școlile „altfel” se uită la piața internațională și își setează obiective de genul: cum vrem să arate copiii noștri când ies de aici? Ce competențe așteaptă viitorul de la ei? Ce au nevoie acum ca să facă fața la o realitate mereu în schimbare? Cum să îi pregătim pentru niște job-uri care probabil încă nici nu s-au inventat? Ce să le punem în suflet ca să reziste, ca să fie curajoși și autonomi?

Pentru că toți au interesul acesta comun, o școală „altfel” arată ca o familie: copiii sunt relaxați, disciplinați și activi. Știu că toată lumea așteaptă ce e mai bun de la ei și că prin urmare, fiecare va fi sprijinit. Într-o  școală „altfel”, este „cool” să înveți bine. Nu se chiulește, „tocilarii” nu sunt ridiculizați. Copiii au orele de bază și o mulțime de opționale. Învățarea are ceva din calitatea unui eveniment: există efervescență, colaborare și finalitate. Fiecare copil este ajutat să își descopere un punct-forte. Pe baza lui își creează o reputație și învață să îi respecte și pe ceilalți. În școlile „altfel” simți energia de la intrare, exact ca atunci când intri într-o casă. Pentru că este o comunitate, nu doar o instituție condusă de funcționari cu reflexe birocratice.  

TDM: Acuzăm foarte des „sistemul” educațional românesc și nu ne dăm seama că există și alte forțe care fac din școala românească un mamut blocat undeva în preistoria educației moderne. Cât de dificil sunt de convins părinții și elevii că este nevoie de o schimbare? Iată doar un exemplu: în București există de 15 ani clase în școlile de stat care folosesc sistemul alternativ Step by Step. Deși sunt subvenționate de stat și părinții nu plătesc nimic în plus pentru accesarea acestui sistem, cererile de înscriere nu sunt foarte multe. Părinților le este în general teamă cînd aud cuvântul „alternativ”.

O.M.: Să nu uităm că părinții sunt, în majoritate, copiii maturizați ai sistemului conformist, birocratic și înțepenit al școlilor publice. Sistemele lor de evaluare sau apreciere au fost modelate în acest context. Nu cred că părinții români sunt toți pregătiți pentru diversitate, analiză și decizie. Gândiți-vă că nici acum, copiii de pe băncile actualei școli nu sunt invitați să facă exerciții de alegere, selecție, exprimare a opiniei sau formare a gândirii critice. Din observațiile mele de peste 18 ani, cei care aleg altceva pentru copiii lor sunt fie cei care au funcțioant deja în companii dinamice, active, multinaționale, fie cei care conduc afaceri mici și mijlocii, oameni modești, dar care au intuit, în focul pieții, că e nevoie să investească în copiii lor altfel. Că e nevoie pentru viitor de alte competențe decât cele transmise în școala tradițională.

TDM: Cunoscutul expert în parenting, Alfie Kohn, aduce argumente convingătoare şi puternice împotriva competiţiei în şcoală. El susţine că reuşitele copiilor sunt obţinute în ciuda competiţiei, nu datorită ei. Părinții își doresc copii competitivi dar nu realizează că această mult dorită competitivitate se bazează pe o solidă cultură a cooperării care ar trebui dobândită tocmai în școală. Cum se echilibrează competiția și colaborarea în școala pe care o conduci?

O.M.: Asta iarăși e o confuzie administrată sistematic de școala comunistă. Competiția era gândită atunci ca o fragmentare și însingurare a individului. Oamenii erau mai ușor de condus așa. Era cultivată teama de a nu fi suficient de bun: deseori mamele își amenințau copiii cu rușinea de a rămâne în urmă.

Competiția academică între copii nu își are sensul până la 12 ani. Ei sunt prin natura lor încă jucăuși, ancorați în operații concrete, gândesc manipulând obiecte, le plac încă basmele, jocurile de rol și colaborarea. Le place să fie primii, dar își împart creditele cu ceilalți fără ezitare. Până la 12 ani, copiii învață prin mecanisme sociale: cum să interacționeze, colaboreze, negocieze. Învață prin modele, încurajare, erori repetate.

Concursurile nu își au sensul pentru că ele declanșează mecanismele creierului reptilian: frica de eșec, rușinea, iar oprobriul părinților inhibă învățarea și paralizează entuziasmul. Și cei mai premiați copii au sentimentul rușinii la primul lor eșec și mulți repornesc la drum cu ceva mai puțină încredere.

După 12 ani, copiii devin mai autonomi, mai conștienți de propria valoare și capabili de gândire abstractă. Abia acum învață să fie competitivi. Pot lua trasee individuale în formare, se pot specializa, pot participa la concursuri, fără să îi mai destabilizeze la fel de ușor eșecul. Dar asta doar dacă au avut la bază o formare prin cooperare și înțelegerea celorlalți. Sunt mulți profesioniști excepționali astăzi în România care au însă o inabilitate structurală de a construi, colabora sau administra o comunitate de oameni. Inteligența emoțională nu îi ajută. Trăiesc un fel de decalaj între competențele academice și cele emoționale.

TDM: Părinții sunt adeseori pierduți în căutarea școlii potrivite pentru copiii lor. Îi poți ajuta cu o scurtă listă de recomandări sau criterii pentru alegerea unei școli de calitate?

Mulți părinți se lasă induși în eroare de aspectul hotelier al școlii. Știu multe școli cu dotări excepționale, dar cu profesori de mâna a doua. Eu am intrat în sute de școli, în România sau în lume. Pot spune de la intrare dacă școala e bună. Ce am nevoie să văd:

– copii care merg cu o direcție sau se joacă în grupuri mari;
– pereți cu lucrări la nivelul ochilor copiilor, machete, colaje și modele expuse autentic, cu toate stângăciile vârstei, fără intervenții corective artificiale;
– o dezordine activă: materiale, manipulabile, jucării sau rechizite în lucru; proiecte în desfășurare;
– copii care salută și te privesc în ochi când le adresezi o întrebare.
– profesori care se deplasează înconjurați de copii nerăbdători, întrebători sau pur și simplu dornici de compania lor;
– o atmosferă de stup, de zumzet și acțiune: impresia că toți își știu rolul, au țintă și relaxare.

Încă ceva: nu mi-aș duce copilul într-o școală unde părinții umblă liberi pe holuri, au acces la toate nivelele clădirii la sosire și la preluare. Nu am încredere în școlile care își tratează părinții ca pe niște clienți care trebuie satisfăcuți. Școlile care știu ce fac au un parteneriat cu părinții, dar și fermitate și puncte nenegociabile. Aș căuta să văd dacă școala are reguli clare despre siguranța copiilor, intimitatea lor și confidențialitatea datelor. Dacă e suficient de încrezătoare în forțele proprii încât să impună respect și distanță. Abia apoi aș întreba despre calificarea profesorilor și valorile lor.

Ne-am despărțit de Oana Moraru cu speranța că tot mai multe școli centrate pe copil și nevoile acestuia vor apărea în România, iar părinții vor avea la dispoziție tot mai multe alternative educaționale. Nu de alta, dar altfel va trebui să ne mutăm cu toții la Călărași la școala Helikon!

*Articol preluat de pe Totuldespremame.ro