Gravitatie institutionala

A trebuit să merg la spital în toiul nopții pentru o banală colică. Aveam nevoie de o privire prietenoasă și un calmant eficient. M-am lungit teatral pe patul de la Urgențe și am așteptat să-mi treacă. S-a ocupat de mine o tipă care nu mi-a aruncat nicio privire, deși m-a manevrat preț de 20 de minute pe toate părțile. Am tot întrebat-o ce-mi face și mi-a răspuns sec că… ”proceduri”.
M-am uitat cu optimism la lichidul transparent din perfuzie, în speranța că va intra curând în venă și drogul pentru care suportam, cu atâta obediență, răceala și tăcerea ei. Mi-a strigat, la un moment dat, doctorița, din capătul celălalt al sălii – ”dacă vreau să mă internez”; i-am răspuns că ”nu”, după care am fost insistent invitată să semnez câteva hârtii de acoperire a refuzului. Am făcut-o cu stânga: mi-am privit semnătura lăbărțată, strâmbă și străină de mine, cu un fel de satisfacție – măcar nu sunt eu însămi și nu voi lăsa nicio urmă cu adevărat personală în locul ăsta.
Am ascultat, între timp, cum asistenta medicală, venită în schimbul de dimineață, întârziase pentru că mâncase câteva sarmale reci și se deranjase la burtă. Am aflat, pe șleau, de câte ori fusese la budă, de la 5 dimineață. Vorbeau tare, de parcă eu – Măria-sa, Suferinda – nu era acolo pe pat, bolind demonstrativ în lumina rece a neoanelor și în aerul ușilor date de perete. Doi brancardieri comentau, în același timp, nu-știu-ce știre pe tv-ul din hol și înjurau de mama focului, e adevărat, cu spatele la patul meu. Mi se părea straniu că viața din salon continua pașnic, dincolo de mine și mai ales că tulburarea din organismul meu se încăpățâna încă să-mi aparțină – egoist – numai mie. Mi-au trecut prin fața ochilor câteva seriale din ”ER” – filmul american care prezintă atât de glorios medici tineri și sexy care îți spun pe nume și te ocrotesc din priviri, în timp ce în jurul tău zumzăie o întreagă echipă fluturând tehnicalități și ridicări competente din sprâncene.

Între timp, fiindcă nu-mi trecea nicio durere, m-am gândit că mi-ar prinde bine să-mi plâng puțin de milă. Toți păreau că aveau oricum altă treabă. Am decis că sunt un caz mult prea ”soft”, față de accidentele grave și stresul la care trebuie să facă de obicei față oamenii ăștia din jurul meu. Așa că i-am iertat îngăduitor și mi-am mai omorât puțin timpul: mi-am făcut un selfie cu branula, am lăcrimat insistent, am dat câteva mesaje către familie, încercând să mă conectez cumva la cineva căruia să-i pese.

N-am mai rezistat însă durerii și am făcut, după cam o oră, ce fac toți românii în spital: sună un ”prieten”. Asistenta cu ”procedurile” s-a înființat instant lângă mine cu o seringă pe care a injectat-o solemn în punga perfuziei, cu un zâmbet larg, acompaniat de cuvintele ” Domnul Dr X vă transmite salutările lui!”. Am avut speranța pe care o ai la un Revelion, când cineva își ciocnește paharul cu tine și îți urează ”un an mai bun”. ”Hai noroc!” i-am spus în gând asistentei și i-am dorit, în ziua aia, numai accidente ușoare. Am plecat eliberată de durere. Nu i-am urât deloc pe oamenii aștia: m-au înduioșat detașarea lor și felul în care camera de urgențe ajunsese cumva o prelungire a vieții lor domestice și intime, în timp ce eu îmi devenisem mai străină ca niciodată.

Același lucru l-am resimțit deunăzi, când mi-am dus fiica la o altă școală, în week-end, pentru un concurs local de matematică. Veniseră acolo toți părinții de vază ai orașului, cu  mândrețile lor de copii, de mână, și cu o sete mare de validare, în suflete, firește. Erau cam o mie de copii, iar listele cu repartiția nominală pe clase, undeva la intrare, lipite pe un geam înalt, una lângă alta. M-am băgat și eu în îmbulzeala din fața hârtiilor oficiale, dând-o din coate, mai la o parte, pe d-na judecător X, pe dl doctor de familie, pe vecinul de la 3, etc. – mă rog, pe toți cei cu copiii ”buni”, înscriși la concurs. Până am zărit numele fetei și numărul sălii, am acceptat, cu aceeași înțelegere, nenumărate ghionturi și țopăieli de echilibrare abilă de pe un picior pe altul. Am ieșit triumfător printre bărbații mai înalți și puful sufocant al unor haine de blană cu miros de naftalină. Mi-am apucat ușurată copilul de mână și l-am dus până la sala 6, printre culoare lungi și pline de chipurile familiare ale urbei noastre.

Mi-am lăsat copilul în sală cu automatismele oboselii de sâmbătă dimineața, în speranța că mai prind o oră de som, până termină ea de gândit matematic și competitiv. În mașină însă mi s-a făcut stomacul ghem: m-a cuprins, în mod extrem de curios, sentimentul din spital: senzația de spațiu gol, impersonal, populat de oameni total deconectați de la sensul prezenței lor acolo. Mi-a venit să ies și să-mi salvez repede copilul din sala 6, ca dintr-un salon de bolnavi. Am reascultat în minte o replică pe care o auzisem pe scări între doi părinți care au încercat, în îmbulzeală, să fie politicoși: ”Ce mai faceți, doamnă?” – ”Ce dracu să fac? Îmi aduc copilul la concurs, nu?”

Chiar! Eu ce făceam acolo? Care e scopul distribuirii copilului într-un șir de bănci pentru a fi examinat? De ce m-am simțit atât de mică și înstrăinată printre atâți oameni cunoscuți? Cine de acolo știe ce competențe testează acest examen? Ce reprezintă punctajul lui? Ce tipuri de erori ar trebui să-mi dea de gândit? Care e motivul pentru care ne-am trezit noi, adulții orașului, și ne-am îmbulzit la intrare, trăgând de copii încoace și încolo și bucurându-ne că i-am depistat numele numerotat pe o listă? Și mai ales, ce îți va spune clasamentul și numărul din dreptul numelui lui, după ce lucrările vor fi corectate? Mă uit încă o dată, în parcare, la părinții copiilor. Nu cumva oamenii ăștia își pun speranța în concursuri întocmai cum mi-am pus-o eu în calmantul ăla din perfuzie? Nu cumva suntem toți în locul corect, dar din motive total eronate? Nu cumva pe copiii noștri se execută tot felul de proceduri, în timp ce ei așteaptă, sincer și inocent, să fie apreciați sau pur și simplu observați?

Am fost ”copil olimpic” toată viața mea de școlar. Am luat premii I la faze naționale, m-am pregătit în loturi selectate special, am luat nu știu câte diplome înmânate sus, pe scenă, am alergat de zeci de ori către casă într-un suflet ca să-i dau mamei medalia, s-o pună în vitrină. Știu exact ce era în sufletul meu atunci: nicidecum satisfacția intelectuală și nici bucuria competiției câștigate. Aș fi citit și lucrat la fel de mult și fără niciun concurs. Așa sunt copiii, în general: dacă îi interesează ceva, competiția în sine nu își are sensul. Mai ales dacă e o cursă menită doar să discrimineze prin niște punctaje abstracte.

Mergeam însă acolo, să mă bat cu alți copii, pentru că numai astfel eram observată. Premiul era o ieșire din anonimat. Un însemn că sunt totuși o persoană, că am un nume, un chip și un suflet – exact cum mi-aș fi dorit să observe și asistenta din spital. Asta mi-ar fi făcut, probabil, durerea mai suportabilă.

La concursul de sâmbătă i-am privit pe părinți, nu pe copii. Ei păreau actorii evenimentului. Un fel de pacienți nostalgici, blocați în trecutul unei școli încăpățânate să ne uniformizeze pe toți.

Mi-este din ce în ce mai clar că zecile de concursuri școlare inventate în România, de nu-știu-ce fundații, sunt un simptom al unei bube pe care părinții de astăzi nu și-au vindecat-o niciodată. Venim cu toții din spațiul unei educații impersonale și ne-am privit cu toții prin ochii unor profesori care ne vedeau ca pe o ”clasă”, ca pe un substantiv colectiv sau ca pe o planetă măruntă gravitând în jurul unui soare glorios. Am crescut cu speranța în suflet că va veni un timp când numele nostru va avea un chip și o relevanță pentru cel din fața noastră, dincolo de cât reușeam sau nu, să-l mulțumim. Suntem generații întregi de foști copii, privați de una dintre cele mai importante nevoi umane: nevoia de a fi semnificativ pentru celălalt.

De aceea poate că vedem acum șansa, prin copiii noștri, să ne vindecăm rănile: îi trimitem la concursuri școlare încă din grădiniță și le aplaudăm punctajul cu setea nepotolită a anilor noștri de anonimat.

La ciclul primar se deruleză, de exemplu, la nivel național, vreo 16 concursuri pe an, fiecare cu 2-3 etape, propuse de niște ong-uri, contracost. Toate fundațiile astea, așa-zis educaționale, au ticluit – pe bani, bineînțeles – un anestezic extrem de eficient pentru durerea părinților de astăzi: concursul școlar populist și popular, foarte generos în acordarea diplomelor – cel puțin la fel de generos ca majoritatea comisiilor de corectură, la care am participat adesea și unde mulți dascăli ne-am împărțit, frățește și echitabil, punctajele copiilor. O intenție aparent nobilă, care speculează nevoia neîmplinită a atâtor generații crescute sub biciul complexului de inferioritate, adus de competițiile pionierești de odinioară. Acelea erau doar câteva, totuși, și doar de la gimnaziu în sus; astăzi au înflorit ca ciupercile după ploaie, hrănind nevoia unor adulți bolnavi, dornici să-și vadă fiul sau fiica observați, premiați cu un punctaj comparabil cu al vecinului sau cu un loc în clasament, pe care să-l recompenseze și bunicul cu ceva bani de buzunar. Și pentru ca cercul conspirațional să fie perfect, în horă au intrat toți profesorii, pentru că asta le aduce puncte și diplome la dosarul pentru gradația de merit. Generații întregi, incapabile să respire dincolo de câmpul gravitațional al uriașelor instutuții românești – fie ele școli sau spitale.

Sau două tabere de adulți, compesându-și durerile pe spinarea copiilor. Aici nu e vorba de competitivitate și concurență, pentru simplul motiv că fiecare concurs – adesea sub formă de grilă – nu propune instruire, ci un soi de dresaj pe o tipologie de subiecte, previzibilă de la o etapă la alta. Mai mult, majoritatea nu respectă programa școlară; antrenamentul copiilor se face paralel și prin supraîncărcare. Nici părinții, nici profesorii nu cunosc finalitatea grilei de evaluare – în sensul că itemii propuși nu fac lumină asupra nivelului de cunoștințe sau competențe de la o vârstă la alta. Eu, ca părinte, primesc o informare despre punctaj, nu despre tipul de erori și nivelul la care a ajuns de la o etapă la alta copilul meu. Și asta, pe lângă aspectul impersonal al școlilor organizatoare, numerotarea copiilor în bănci și aerul individualist și egoist pe care îl impune procedura de supraveghere. Rareori există concursuri pe echipaje sau care să măsoare contribuția de grup a elevilor.

Dacă școala românească va fi vreodată reformată, presupun că lucrurile vor începe de la îndepărtarea celor mai stridente aberații: una din ele este examinarea insistentă și neconcludentă a școlarului mic, în contextul unor competiții mascate care slujesc, de fapt, fie unor interese financiare mai presus de copii, fie umplerii unor goluri emoționale pe care le-a lăsat școala de odinioară.

Nu știu ce efect va avea pe termen lung lupta mea de astăzi în fața listelor de concurs. Am făcut și eu ce fac toți oamenii buni din oraș. Știu însă, că ieșind din sala 6 a școlii, m-am simțit la fel de străină ca în dimineața în care am părăsit spitalul – locul în care am sperat, preț de vreo 2 ore, că voi fi văzută fără să dau niciun telefon. Și mai știu că îmbulzeala bovină a părinților la concursuri școlare este simptomul unei școli lipsite de sisteme clare și competente de evaluare și al unor generații întregi de adulți care nu știu încă după ce să judece valoarea copiilor lor.

*Articol preluat de pe Contributors.ro

 

 

Tags: institutie, gravitatie, tabere, programa scolara