WAG THE DOG

Există un celebru film american în care șefii unei campanii prezidențiale inventează un dramatic război cu Albania din care potențialul președinte iese legendară figură eroică, numai bună de evitat realul scandal sexual în care era implicat.

Staff-ul eroului nostru angajează un regizor renumit care reușește să creeze ”fake news” cu atâta realism, că țara toată se ambalează emoțional în conflict și primește cu lacrimi în ochi deciziile fictive ale salvatorului.

Există mult cinism și umor în ședințele de strategie din culisele scenelor de război filmate în curtea din spate, dar și mult adevăr despre cum funcționează lumea de astăzi.

Dintr-un singur scroll al paginii de facebook, copilul meu vede, în curs de numai 3-4 secunde, scene îngrozitoare ale copiilor morți în atacul din Siria, dar și reclama senzuală a buzelor unei femei, refăcute la o clinică de lux din centrul capitalei. Dintr-o singură privire, fetița mea de 14 ani vede jocul caraghios și delicat al unor pui de pisică pe acoperiș, dar și invectivele analitice ale politicii de astăzi, cu chipurile ”hoților care ne fură noaptea viitorul”.

Cum face față creierul uman exploziei de senzații și imagini din registre atât de diferite ale emoției?

Ca să poți integra totul dintr-o singură privire, mintea trebuie că are un sistem natural de protecție. O desensibilizare implicită. Nu ai cum să trăiești simultan, conștient și aliniat la toate semnificațiile prezentului evenimente cu mize, intensități și mesaje atât de dramatic opuse. De la desensibilizare se trece, cel mai probabil, la diluarea criteriilor de selecție adevăr/neadevăr. De la un punct încolo distincția devine nerelevantă. Spațiul informațiilor este doar un alt ecosistem, paralel nouă, din care pescuim senzații, fără implicații directe în ceea ce încă numim timid și firav ”realitate”.

Nu cred să existe astăzi vreun management sau vreun tip de auto-igienă a informației pe care copiii s-o învețe la propriu, acasă sau la școală. Lumea a venit năvală peste noi, cu milioane de date pe secundă, fără să ne punem problema dezvoltării unei competențe noi de selecție, filtrare și digerare a acestora. Școlile românești trăiesc în Evul Mediu din această perspectivă: acolo ritmurile au rămas aceleași, în funcție de titlurile capitolelor din manuale scrise cu 10-15 ani în urmă sau chiar mai mult. Copiii sunt fracturați între două lumi asumat distincte: una din afară, trepidantă, debusolantă, alcătuită din consistența unor vârtejuri informaționale cu tentacule în toate domeniile; alta – încă organizată linear, fir cu fir, în definiții și construcții teoretice deja digerate, comod intitulate ca valide, axiomatice, adevărate. Nicun avertisment responsabil față de acest tsunami informațional de dincolo de manuale și bibliografii tradiționale, nicio tehnică de supraviețuire, niciun antrenament al controlului cognitiv, al capacității de selecție și decizie.

Copleșite de date, până și agențiile de securitate națională, pretutindeni în lume, au ajuns să raporteze inabilitatea de a rămâne concentrate pe aspectele care chiar contează în apărarea unui stat. Încă din 1970, Alvin Toffler vorbea despre acest ”informational overload” – o suprasaturare informațională – ca de principala cauză a scurt-circuitării proceselor decizionale la nivel de companii și chiar de indivizi. Psihologul Lucy Jo Palladino atestă cu cercetări recente că această ”împovărare cognitivă” conduce la stres peste măsură, incapacitate decizională și analitică la nivel individual, iar la scara unei națiuni, excesul de informație o face mai vulnerabilă pentru că siguranța depinde, în cele din urmă, de capacitatea analitică a fiecărui agent.

Lumea de mâine va fi condusă de cei care fabrică și filmează știri în grădina din spate. Dacă nu este una construită deja astfel. Naivitatea cititorului sau a consumatorului de știri va fi spațiul ideal de manevră al celor care dețin puterea. Și este deja.

În România se vorbește despre învățământul centrat pe formarea de competențe și se vorbește degeaba. Am lăsat încă lucrurile la stadiul limbajului de lemn în documente declarativ-proiective, fiind exact victimele realității paralele descrise mai sus: pentru că deja avem aceste deziderate transcrise în toate documentele școlare – în programe, în planuri, în proiecte de lecție, de ce să le mai avem și în realitate? La toate controalele oficiale, școlile ies bine la capitolul formării de competențe, pentru că realitatea se verifică în hârtii, nu în clasă. Adulții acestei țări nu sunt numai victima birocrației și a ipocriziei, ba, chiar unii dintre ei, cred sincer că informația din document este realitate propriu-zisă. Se chiar congratulează pentru existența hârtiilor desăvârșite în conținutul lor declarativ și sunt mândri de munca lor.

Între timp, competențele de citire ale școlarilor - de procesare logică și critică a informației - nu există. Nici metodologii – practici comune la clasă ale tuturor profesorilor, în direcția formării acestei abilități nu există. Profesorul de rând, fie că predă Istoria,Geografia sau Româna nu știe exact ce să facă la clasă ca să dezvolte capacitatea elevului de a prelucra informația și de a o discerne în contexte simple sau cu mize manipulatorii, de propagandă sau prejudecată. Copiii de 14-15 ani nu operează curent cu aceste concepte și iată, la ultimele testări Pisa, suntem pe ultimul loc în Europa, cu o rată de 42% la analfabetismul funcțional.

Introducerea metodicii citirii explicative la clasele tuturor profesorilor ar fi o măsură deja tardivă. Cu toate acestea, copiii de astăzi, echipați deja digital, ar face saltul cu mult mai repede către procesarea critică a informației decât reușesc părinții lor. Avem nevoie să introducem în școli un urgent aparat metodic, cu pași de urmat pe marginea textelor: citirea rapidă, citirea analitică, citirea selectivă, citirea încrucișată, intertextualitatea etc. La disciplina Limba și literatura română, existența textelor de același fel – din zona literară a unor curente estetice este insuficientă. Copiii au nevoie să se lovească de texte din toate registrele funcționale ale limbii și bine ancorate în prezent, în ceea ce se întâmplă astăzi în lume dincolo de pereții claselor. Fiecare profesor ar trebui să își prezinte informațiile prin filtrul conceptelor de prejudecată, propagandă, politici de grup, manipulare, validitate etc. Igiena informației, dacă nu este încă disciplină de studiu, ar trebui să devină - deja de ieri – obiectivul fiecărei lecții, indiferent de arie curriculară sau specialitate.

Altfel, rămânem, ca în filmul american, captivi realității confecționate de altcineva și reactivi la emoțiile procesate dincolo de propriul nostru control. Adică prinși în paradigma sugerată și în titlu– ”wag the dog” – victimele unui substitut de realitate, confecționat anume ca s-o evite pe cea cu adevărat importantă.

Fiecare țară își construiește educația pe cont propriu. Nu există linii obligatorii de dezvoltare europeană pentru cum își plănuiesc românii viitorul în școli. De ce? Pentru că în lume, bătălia informației este deja în toi, iar creierele nepregătite s-o filtreze sunt bune mase de manevră pentru ceilalți. ”Secretul” din spatele sistemelor de educație în fiecare țară nu este pus pe tavă metodologic nimănui. Pentru că el este puterea pe care fiecare dintre noi, națiunile de părinți, suntem echipați să o transmitem copiilor noștri sau nu.

Articol publicat în revista ”Sinteza”; http://revistasinteza.ro/