De ce se ceartă fetele?

Copiii cresc fizic, cognitiv, social, spiritual, emoțional. De ultima dimensiune mulți adulți uită să se ocupe, alții o fac în stilul băgăcios și alarmist al salvatorului providențial. Puțini construim intenționat și conștient relații de calitate între copiii noștri. La școală nu există nicio materie anume care să cultive interacțiuni inteligente și negocieri eficiente între oameni. Împlinirea unei anumite vârste nu aduce, implicit, autocontrolul și decența în comunicarea socială.

Ce-i drept, cam toți învățăm arta măștilor sociale și cum poți să arăți ok în lume, fără să se vadă neapărat ce e în sufletul nostru. Majoritatea confundăm practica disimulării cu maturizarea emoțională.

Lumea interioară a copiilor, una care nu se măsoară nici în centimetri, nici în kilograme, nici în note, este la fel de dinamică și complicată ca orice proces de dezvoltare. Facem un capăt de țară din învățarea alfabetului sau a tablei înmulțirii, ne lăudăm cu luarea în greutate a bebelușilor, știm de câte ori au strănutat anul trecut sau care a fost primul lor cuvânt, însă avem prea puține instrumente de receptare sau sărbătorire a echilibrului sufletesc.

Pentru noi, cei mai alarmanți indicatori negativi sunt plânsul și tristețea. Ne străduim, ca părinți și educatori, să le alungăm din viața copiilor noștri, fără să ne închipuim că, poate, ele sunt reale oportunități de creștere.

Disconfortul supărării nu trebuie mereu asociat cu trauma emoțională, pentru că, uneori, copiii și-l provoacă singuri, sub forma unui antrenament sau a unor verificări instinctive ale propriilor puteri.

Mult din maturitatea emoțională a copiilor depinde de dozele noastre de intervenție în conflictele lor. Uneori răul pe care și-l servesc unul altuia e necesar. Pedagogiile educației timpurii sfătuiesc, de pildă, educatorii, să intervină cel mai târziu posibil în conflictele copiilor. (”posibil”, în sensul evitării pericolului fizic și al situației de tip”bully-ism”).

În grupurile de fetițe pe care le cunosc, cele de 6-12 ani de exemplu, există mereu drame de tot felul. Cam tot timpul par să își dispute dreptul de exclusivitate în prietenie. ”Dacă ești prietena mea, atunci nu mai poți fi cu altcineva la fel de prietenă!” Deși se joacă de cele mai multe ori împreună și se caută una pe cealaltă, raporturile lor sunt reglate cu totul și cu totul altfel la nivel declarativ:”numai tu îmi ești prietenă”, ”doar ție îți spun secretele mele”. Nu puține sunt și cele care își cumpără fidelitatea partenerei de joacă, la început cu jucării, mai târziu cu promisiunea împărtășirii celor mai extraordinare secrete.

Perechile de prietenii ”pe viață” se schimbă, ca la cadril, de câteva ori pe zi. După ce una dintre ele își declară teatral loialitatea, celelalte se adâncesc cu mare efervescență în căutări de motive de tot felul care să le strice solemna alianță. Toate pozează ca rănite sau victima unui complot de care n-au știut, desigur, nimic, toate suferă îngrozitor pentru câteva minute, se izolează demonstrativ și storc, afișat, lacrimi de durere și trădare.

Se împacă rapid, după cuvinte grele și jurăminte iremediabile, se reunesc în căutare avidă de alte împerecheri și reîncep, neostenite, să țeasă plasa de intrigi, șantaje emoționale, scorneli de bârfe și tehnici de destabilizare a încrederii.

Dacă ești mama vreuneia și o asculți acasă relatând povestea zilei, e foarte posibil să o iei în serios, să te revolți și, Doamne ferește, să ai proasta inspirație să pui mâna pe telefon să o suni pe mama celeilalte.

De la distanța mai sigură a observatorului neimplicat, n-ai cum să nu remarci un fel de convenție tacită între aceste viitoare tinere femei: toate se iubesc cumva și au nevoie una de cealaltă. Au nevoie de una care joacă rolul intrigantei, al egoistei, au nevoie de o victimă asumată, de cele care se plimbă ușor, din dependență, de la un pol la altul al conflictelor, cerând atenție și recunoaștere din partea taberelor.

Dacă băieții, în general, mimează tot felul de lupte între zombie și troli robotizați, fetele pun la cale un dans social al intrigilor, supărărilor, dezamăgirilor, trădărilor, alteori al îngrijirii, dăruirii, milei și empatiei. Pentru ei jocul e o repetiție a viitoarei puteri fizice, concrete, vizibile, pentru ele – una a armelor emoționale, mai subtile. Grupul de prieteni sau prietene funcționează ca o oglindă în fața căreia identitatea fiecăruia își construiește granițe din ce în ce mai conștiente: copiii au nevoie să plângă public, să se certe în fața celorlalți, să își exerseze ca un actor, suferințe provocate intenționat, alianțe, influențe, să își testeze efectul identității personale în contact cu alteritatea.

Așa se construiește eul, senzația de locuire în tine, așa învață copiii să își pipăie pielea pe dinăuntru – și din conflicte stârnite intenționat. Dacă la câteva luni, cel mai interesant lucru este puterea distructivă a căderii unui obiect în adâncime, răvășitul lucrurilor din dulapuri, mototolirea hârtiei sau vărsatul apei, mai târziu, la fel de demne de explorat sunt forțele care împing un individ la o parte, care aduc răbdarea părinților la o limită, care trezesc lacrimi sau reacțiuni ale firii celuilalt.

Cu toate astea, am avut ocazia să observ aceiași copii pentru intervale de timp mai mari, de la 4-5 ani până la 15-16. Am crescut cu generațiile lor, le-am cunoscut certurile imaginare, exercițiile lor conflictuale sau de extraordinară empatie și umanitate, și am avut șansa, fără să-mi propun, să văd cum se transformă ele.

Multe fetițe de genul celor descrise mai sus, după ce își exersează cele mai acute războiri sau trăiesc scenariile celor mai dramatice tensiuni și ciocniri de pretenții, învață să se țină la distanță de ele în lumea adevărată. Pentru acestea, simulările intense ale dezastrelor emoționale de tot felul par să le fi ajutat. Par să își fi câștigat o înțelepciune a evitării otrăvurilor ieftin-sentimentaliste și capabile deja să estimeze pericolul unor relații toxice.

Altele, însă, rămân dependente de”joc”. Nu știu de ce, probabil pentru același motiv pentru care mulți dintre noi rămânem, pe viață, la stadiul maturizării emoționale din jurul vârstei de 12-14 ani.

Ce anume face selecția între maturizare și stagnare în interiorul acelorași modele conflictuale din anii copilăriei? Când se desprinde un tânăr, conștient, de emoțiile contraproductive și începe să își stabilizeze încrederea în sine, rezistența și măsura unei identități mai greu de zdruncinat?

De pe ultima treaptă a copilăriei, nimeni nu sare sigur și demn către maturizare, fără să-și fi construit deja soluții pozitive pentru conflictele în care a fost prins la un moment dat. Stilul autoritar al adultului de obicei inhibă sau amendează comportamentele nedorite, dar nu pune nimic în loc. Nimeni nu are șanse să iasă din acest”simulator” al conflictelor dacă nu este arbitrat sau secondat de o înțelepciune subtilă, de părinți care știu să le fie alături fără să creeze impresia că se bagă în viața lor.

Cam toți intervin furtunos în conflictele lor, ca în mijlocul unor probleme reale. Nu le văd ca pe oportunități de creștere, de discuție și ghidaj. Se lasă furați de energia turbulentă și impetuoasă a teatrului propriu-zis și sfârșesc, la rândul lor, regresați și prinși de aparentele lor ciocniri. Ca profesor, mi-a fost adesea cu mult mai ușor să ajut la aplanarea tensiunilor din jocul copiilor decât la calmarea familiilor agățate orbește în capcana disputelor lor.

Reglajele se fac prin reguli exterioare, explicite și control intern discret. De reguli sunt, în general, responsabile, școlile, societatea. De controlul intern, părinții. Dacă nu reușim să facem distincția între dramele adevărate (gen abuzuri emoționale) și jocurile de putere regizate tacit, în scopul autocunoașterii și al creșterii, atunci avem cu toții problema inflației eului și a exacerbării unor nevoi false. A face din ele un capăt de țară este un fel de condamnare la nefericire.

În jocul inconștient al copiilor, intervențiile noastre alarmiste și serioase le vor sedimenta interpretări false despre sine: ceea ce era luat în joacă la un moment dat, sub neliniștea sau supărarea mamei, poate căpăta, peste noapte, dimensiunea unei tragedii. Ca să își câștige și mai multă atenție din partea părinților, să le hrănească reactivitatea la viața lor de zi cu zi, mulți copii ajung să joace roluri de victime sau de dominatori temuți, să creadă în conflictele sau supărările provocate în joacă, îmbrățișând astfel, condiționați de reacțiile familiei, o identitate artificială și instabilă.

Cum estimăm importanța unei supărări? De unde știm că ea nu este o traumă? Nu putem, teoretic. Ca părinți, suntem cele mai susceptibile de orbire ființe din lume, atunci când propriul copil plânge, fie c-o face dintr-un motiv întemeiat sau nu. Putem doar să exersăm același autocontrol pe care îl pretindem și lor: adică să stăm pentru cât mai multă vreme un pas înapoi, să privim din umbră, să le trimitem întâi gânduri și idei ca sprijin, nu neapărat prezența noastră impunătoare și alerta rănilor noastre nevindecate. Putem să amânăm cât mai mult revărsarea firii noastre peste situațiile lor de viață, fără să ni le revendicăm ca și ale noastre.

Cel mai grijuliu părinte stă la cea mai mare distanță posibilă de copilul lui și se bucură de toate experiențele lui independente, acceptându-le uneori tristețea, alteori bucuria. Stă întotdeauna ca observator sau comentator neafectat la ceea ce e joc și simulare asumată de copii, adică la toate dozele de suferință disimulată pe care și le aduc unul altuia, din instinct de supraviețuire și autoeducare.  Are grijă ca în mijlocul lor să intre modele pozitive de tot felul, aduse insinuant în universul lor de idei, fără înverșunare moralizatoare. Spune ce e bine și ce e rău, fără pretenții de superioritate și fără tensiunea vreunei nerăbdări sau teama că va fi făcut de rușine sau judecat de celelalte familii.