Profesorul-fluture (sau Școala ”Butterfly”)

Profesorii-fluture sunt profesorii care se transformă, cei care depășesc iluzia controlului și a modelelor în care ei îșiși au fost educați. În coconul nostru originar, lucrurile păreau bine delimitate: ”eu sunt la catedră, am o funcție, un catalog, un orar, nu rămâne decât să produc cunoaștere. Copiii se vor fi aliniat în bănci pentru că regulile acceptabilității sociale declanșează automat o predispoziție a creierului pentru ascultare și înțelegere.” În mintea multor profesori lucrurile încă funcționează așa. Eu însămi am în formare, lângă mine, oameni tineri care aspiră să fie ascultați și iubiți de copii, dincolo de ceea ce sunt ei cu ei înșiși și cu viața lor. Oameni care cred că numele din fișa postului creează, în sine, o autoritate și reflexul de respect din partea celui mic.

În realitate, dacă vreau să fiu un profesor bun, trebuie să pot înțelege de unde îmi vine, de fapt, puterea. Care sunt lucrurile care mă fac ascultat, care îi fac pe copii să aibă nevoie de mine. Gradul în care ești conștient de tine, prezent și onest cu viața ta influențează categoric natura relației cu ceilalți. Cu copiii e de o mie de ori mai relevant – pentru că ei sunt energie pură, capabilă să reacționeze spontan la cine ești. Profesorii care se cred nerespectați, care fac jocuri de putere în clasă, care simt nevoia să jignească sau să judece au ei înșiși, ca oameni, probleme mari de conectare la sine, la adevărurile propriei vieți.

Un profesor bun are puterea de a contesta însăși esența lucrului care îl învestește, prin tradiție, cu putere, pentru că este una artificială: copiii nu vin la școală ca să învețe. Nevoia de învățare nu se naște ca resort al unui joc social: ”a intrat profesorul în clasă, rezultă că eu trebuie să fiu atent, ca mintea să înceapă, a derula, spontan, procese și raționamente”.

Copiii vin la școală cu alte nevoi. Învățarea este rezultatul satisfacerii lor. Înțelegerea se întâmplă dincolo de punerea în scenă a unor roluri și pretenții de importanță. Copiii au nevoie – ca să crească, să înțeleagă și să învețe – de trei lucruri fundamentale: să fie văzuți, să fie investiți cu un rol, să se întâlnească cu noul, cu neprevăzutul, cu ce depășește obișnuința vieții noastre de zi cu zi. Abia după ce sunt acceptați ca indivizi, puși în relații semnificative cu alții și întâmpinați cu surprize, provocări și misiuni – abia atunci poți pretinde că ai pregătit terenul pentru învățare.

Există pași metodologici conștienți pe care un profesor instruit îi poate face pentru a-și provoca transformarea. Ca în orice altă situație dificilă de viață – pentru că statul la catedră în ziua de astăzi este una din ele – convingerile pe care le ai despre tine și poveștile pe care ți le spui despre celălalt fac diferența între bine și rău, între succes și eșec.

Cei mai mulți dintre noie, profesori sau părinți cu energie și dorință de creștere, avem limitările unor sintagme nechestionate – stereotipii din propria copilărie. Una din ele este ”copiii pot să învețe doar dacă vor”/”El învață bine, dar numai când vrea”. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie decât voință – de parcă aceasta, în sine, este un lucru mărunt, în puterea deciziei noastre de moment.

Toți copiii vor. Toți copiii își doresc să reușească și să fie apreciați. Puterea voinței este un izvor de energie care te propulsează când ești viu, când există curgere interioară, acolo, în adâncurile ființei tale. Când copiii nu vor – sunt fie neatenți, fie obraznici, fie agitați, fie letargici – e semn că poartă dureri în suflet, că nevoile lor nu sunt împlinite, că nu găsesc suficientă sevă din care să crească, să lupte pentru creșterea lor.

Un profesor bun înțelege că fiecare copil este cea mai bună variantă a sa, la momentul dat. Că nu există, în trecut, nicio secundă când ar fi putut alege o variantă mai bună pentru cine sunt, că nu există nicio clipă în trecutul lor când pot fi blamați că au hotărât să fie mai puțin buni. Fiecare dintre noi este exact acolo unde drumul ne-a scos la strada mare, cum se spune, în văzul lumii. Până atunci, fiecare dintre noi trebuie să fi făcut ce îi stă mai bine și mai în putință. Fără timp pentru regrete, întoarceri și ajustări.

Tocmai din acest motiv, un profesor bun nu judecă. Nu se minunează de cât de slab este unul sau altul, nu ia personal nicio ieșire sau atitudine a copiilor. Îl vede, pe fiecare, pe drumul lui, și își înțelege șansa de a îi fi alături, pentru o porțiune din el. De aici, cunoașterea pe care ar trebui să o transmită, vine, ca un schimb de energie, una prinsă într-un vector de intenție fermă, cu ținte clare, măsurate și planificate strategic, pentru nevoile fiecărui copil.

La ultima formare, am întâlnit personalul unei școli în plină dezvoltare. Nu întâmplător am ales numele lor, pentru că asta mi-au sugerat reacțiile profesorilor de aici – ieșire într-o zonă mai luminoasă, cu acces la zbor, la încredere în copii și în ritmul lor, cu recunoaștere de deasupra, a lucrurilor care contează. Multe tinere fete – educatoare și învățătoare – care pot crește în câteva zile, pot ieși cu putere și încredere, ca fluturii, din zona amorțită a propriilor convingeri nechestionate. Cred că mulți dintre profesorii acestei țări au nevoie, în primul rând de asta: de scuturări de sine, de ceea ce școala veche a depus în sufletele noastre, fără să avem dreptul să ne apărăm, la vremeea aceea.

Cred în puterea echipelor tinere și a managerilor care au șansa de a și le selecta. Lucrul acesta se întâmplă, deocamdată, în mediul privat. Școlile publice au mult de suferit, tocmai pentru că nu își pot alege profesioniștii în funcție de convingeri și valoarea lor umană. De multe ori, putem avea, la catedră, profesori tobă de carte, cu examen de pedagogie luat, fără să fi trecut niciodată testul mentalităților despre raporturi umane, adevăr și recunoaștere de sine.

În echipele pe care le formez, la cererea managerilor lor, se manifestă de la sine nevoia de creștere interioară și raportare semnificativă la copii. Acolo unde există un interes limpede pentru învățare eficientă și relații autentice între profesori și copii, reformarea metodică și pedagogică vin automat, cu chef și căutări spontane.

Un părinte trebuie să caute în școlile copiilor lor, în primul rând, raporturi vii și conștiente profesor-elev, oameni care știu să îi vadă. În testimonialele multor oameni de succes există povestea unui profesor care le-a suflat în aripi, care a crezut în ei, care le-a transmis că recunosc ceva special în ochii lor.

Un profesor bun este cel care are, în primul rând, puterea de a se vedea pe sine. Abia atunci poți fi sigur că îți va înțelege copilul, că va ști să îl ajute, pe drumul lui de transformare. Reformarea educației românești a pornit – deși e încă în fază încipientă – tocmai de la acești oameni, educatori și profesori, care și-au chestionat relațiile cu copiii și le-au redefinit în sensul transformării reciproce. Avem nevoie de tot mai mulți profesori și părinți, de manageri conștienți că puterea de transformare este o chestiune de căutare în adâncime, acolo unde zac condiționările noastre tăietoare de aripi.

Între timp, în România, există școli și profesori-fluture, oameni și echipe care se caută, se reinventează. Puțini știm de ei, pentru că încă funcționează în zone private, mai puțin accesibile. Cu toate acestea, experiențele lor sunt valoroase, pentru că ne arată, din postura de pilot, cum și de unde vin transformările: din căutări de sine, din muncă, din luptă cu propriile prejudecăți.

Toate astea vor fi parte a transformării școlii publice atunci când părinții vor pune suficientă presiune pe sistem, când vor ieși să ceară, conștienți și convingători, ca fiecare copil să fie văzut și ca fiecare profesor să se înalțe desupra limitărilor în care a crescut.