Ucide educația modernă perfomanța?

Este adevărat că educația modernă nu produce performanță? Este adevărat că orele interactive, bazate pe învățarea prin descoperire, prin proiect, colaborare, conversație deschisă – vin dintr-un model care a coborât standardele academice pretutindeni în lume? E adevărat că cei mai realizați tineri sunt aceia care au păstrat stilul studiului serios, disciplinat, cu rigorile lucrului individual, al sudorii, al persistenței și prin sacrificiul confortului personal?

Întrebarea este una falsă, din start.

Când vorbim despre modele de învățare și performanță, putem să ne gândim la un fel de ecosistem al creierelor. Există o stratificare naturală a performanței în lume, a competențelor individuale, de la un etaj la altul al ”junglei” – să zicem – în care, totuși, este posibil ca fiecare specie să trăiască în armonie, acolo unde îi este locul. Există un model ideal în care fiecare individ, să presupunem, și-ar găsi locul și contextul care are nevoie de el, locul în care ar fi împlinit. Dacă ne referim la inteligența umană ca la un echilibru ecosistemic, atunci suntem îndreptățiți să spunem că există mii de modele de succes și reușită. De pildă, copilul meu poate să ajungă un modest grădinar care, atunci când iese în grădina lui, o face cu tot sufletul, cu toată pasiunea, cu sentimentul că își împlinește vocația.

Cu toate acestea, cam toți părinții, de fapt, ne-am dori să avem acasă un copil-vultur; unul care să domine celelalte specii, să se miște numai la înălțime, să fie performant de mic, dornic de studiu, capabil să accepte rigorile și disciplina unui program draconic de instruire sau, dimpotrivă, capabil să dezvolte plăceri și curiozități intelectuale, cu ușurință, ca din joacă. Cu toții, poate, avem fantezia aceasta formadabilă și acest drog incredibil de incitant pentru siguranța ego-urilor noastre: șansa de a fi procreat un copil extraordinar, cu oportunități de realizare peste media speciei noastre.

Copiii dotați academic sau talentați în ”arta” gândirii abstracte, capabili de conexiuni și salturi raționale rapide sau creative sunt, de regulă, pentru fiecare țară din lumea asta, cam în proporție de 6 până la 8%. Acești elevi sunt diferiți de media celorlalți prin stilurile de învățare, adâncimea și complexitatea înțelegerii lor. De regulă, asemenea celor care se nasc cu un talent muzical sau grafic, acești copii sunt vizibili încă de la grădiniță. Nu poți să-i ratezi. Motivul excepționalității lor ține și de materialul genetic, și de mediul familial, și de intenția sau modelul în care sunt crescuți de mici.

Diferențele pe care acești copii le manifestă în orele obișnuite – fie ele croite după model tradițional, fie după cel nou, occidental – te forțează, de regulă, ca profesor, să îi tratezi separat, să îți modifici lecția, servindu-le provocări noi, concepte mai stufoase și situații problematice atipice. Această nișă de 6-8%, de multe ori, își pierde vremea în clasele obișnuite. Ritmul lor de înțelegere și pofta de a cunoaște sunt în afara obiectivelor pe care școlile publice le au pentru cetățenii țării. De aceea, ajung să se pregătească în cluburi separate, în clase de „olimpici”, după programe accelerate și probabilități profesionale de nișă. Dacă nu sunt recunoscuți ca dotați, copiii aceștia se află în pericolul demotivării, al plictisului – devin inteligențe ”underground”, insuficient exploatate.

Generația noastră de părinți vine de pe băncile școlii socialiste și în urma ambițiilor de industralizare rapidă a țării. Cei care au creat școala românească – așa cum încă este ea astăzi – au avut nevoie de viitori tineri cu mentalitate de bun și competent executant. Aveam nevoie de oameni muncitori, capabili să execute corect, la banda de producție 2-3 operații fundamentale. Aveam nevoie de cetățeni docili și mulțumiți cu viața lor: o diplomă, o slujbă și un salariu sigur. Despre școala aceea lumea de azi își aduce aminte cu nostalgie: părea să fie liniște și ordine; toți aveam cam aceleași ambiții; se lucra bine și sistematizat; aveam toți competențe bunicele de scris-citit.

Cu toate astea, în fiecare clasă, în mod natural, se iveau 1-2 elevi care ajungeau la panoul de onoare: luau concursuri, olimpiade. Restul copiilor îi numeau, cu obidă, ”tocilari”. Nu îi plăcea nimănui să știe că sunt alții care pur și simplu reușesc mereu cu ușurință. Nu le plăcea nici când părinții lor, acasă, cu aceleași resentimente, îi comparau cu cei mai buni în clasă. Pentru că societatea comunistă își ținea bine cetățenii în frâu cu frică, în clase eram învățați să ne uităm în sus la copiii ”fruntași”. Ei erau numiți comandați de detașament, unitate; ei erau făcuți șefii noștri. Creșteam, fără să înțelegem de ce, cu sentimente de inferioritate, că există mereu altcineva mai deștept și mai capabil; prin urmare, trebuie să ai pretenții mai mici de la tine, de la viață, de la restul comunității. Marii profesori universitari, gânditorii împotriva sistemului erau băgați în închisori sau duși la canal. Societatea era hrănită cu ură și frică față de intelectul superior.

Ierarhia asta piramidală din capul nostru – falsă și nenaturală – a produs și produce și astăzi o ridicolă teamă printre părinți: că dacă al lor copil nu este printre primii, e sigur că se ratează. De aceea, majoritatea – conștient sau nu – îmbrățișează un model academic ușor de dus numai pentru cei 6-8% predispuși să absoarbă cu ușurință lecții teoretice și abstracte; capabili să facă efortul exercițiului îndelungat, cu pixul pe hârtie; capabili să facă salturi cognitive și asocieri spontane între informații noi.

Ce se întâmplă cu ceilalți 92% copii, printre care, probabil, se află și ai noștri? Sunt ei pur și simplu inferiori?

Este foarte posibil ca ceilalți 92% copii să aibă alte tipuri de inteligență, la fel de bine dezvoltate ca cea logico-matematică, de tip abstract și formal al celor pe care îi invidiem din reflex indus cu ani în urmă de o societate bolnavă. E foarte posibil să ai acasă un copil cu o inteligență kinestezică uimitoare; unul cu inteligență naturalistică, altul cu una interpersonală, unul cu inteligență verbală sau muzicală etc. E foarte posibil ca nici să nu vezi, nici să ai șansa să sărbătorești asta în copilul tău. Este foarte posibil ca, necunoscând alte definiții despre inteligență și nevalidând alte modele de succes în capul nostru – altele decât cele promovate de educația veche – să trăim învinovățindu-ne copiii că nu sunt suficient de buni. Să trăim în ciuda naturii, adică. Să batem din picior, nervoși, că n-am născut un copil din categoria celor dotați cu un intelect capabil de o performanță de nișă.

Școlile occidentale și-au schimbat abordarea cu zeci de ani în urmă. Ele au înțeles complexitatea naturii umane, a talentelor. a minților, a inteligențelor. Au renunțat la academismul elitist nu din dorința de aduce superficialitatea la rang de valoare. Și copiii lor excepționali academic – aceeași 6-8% se meditează, lucrează în plus, sunt premiați cu burse și curtați de universități și companii de prestigiu. Au introdus, în schimb, modelele de învățare interactivă, cercetarea, comunicarea, tehnicile de dezvoltare a creativității, a gândirii și a personalității pentru că au înțeles că restul, cei aprox. 90% din copii, merită șansa propriei fericiri, propriului model de succes.

Copiii noștri se demotivează astăzi în școli, se plictisesc sau se deprimă pentru că sunt toți supuși unui model academic arid, nici măcar elitist-tradițional. Cei 6-8% sunt depistați din vreme, puși în clase sau programe de pregătire speciale, cu profesori dotați ei înșiși, din aceeași nișă biologică.

Din prostie, invidie sau din inconștiență, noi, restul muritorilor, ne uităm la ei și aspirăm să facem din copiii noștri niște cenușărese capabile să poarte pantoful de aur al prințului: le tăiem degetul, călcâiul, orice, numai să se potrivească poleielii de reputație excepțională. Îi obosim. îi umilim, îi forțăm, le reproșăm că nu se ridică la înălțimea unui model pe care îl credem unic în panoul reușitelor umane.

Pedagogia occidentală a găsit o cale bine fundamentată științific despre cum ora poate răspunde nevoilor intelectuale majoritare, oferind tehnici pentru diversitate, mișcare, căutare, autocunoaștere și autodepășire. Școala modernă a ridicat fiecare individ – sau tinde să o facă – la rang de egalitate cu cel academic supradotat. Nu pentru a glorifica impostura. Ci pentru a da fiecărui tânăr stimă de sine și suficient imbold în a-și găsi drumul în viață; implicit, în a deveni un cetățean productiv și implicat. E adevărat, au obținut și partea cealaltă a medaliei: aroganța omului de rând, pretenția că oricine poate să își dea cu părerea despre orice, că oricine poate decide, neinformat, soarta celorlalți. S-au relativizat valorile în conștiința publică; asta nu înseamnă că adevăratele valori, performanța sau excepționalul nu există.

Noi ce am făcut și ce facem?

– nu ne-am mai informat; avem profesori din ce în ce mai slab pregătiți;
– am rămas captivii modelului teoretic-abstract; n-am auzit de inteligențele mutiple și nici societatea nu a trimis, înapoi, spre școală, profiluri de oameni realizați altfel și obiective de devenire după modelul lor;
– am lăsat, ca etalon al performanței, o nișă îngustă de indivizi, un model din alte cel puțin 10, la fel de valabile, pentru ideea de succes și fericire în viață;
– ne-am tot forțat copiii în patul acesta al lui Procust, în care cine nu face față e rebut; adică am îngropat mii de posibile alte talente sau potențiale pentru că mentalitățile după care croim testele și examenele sunt nepractice, teoretice, bune doar pentru acea felie de indivizi despre care am tot vorbit;

Nu școala modernă a distrus performanța. Ea este și va rămâne natural. Noi, în capul nostru dezorientat, trăim iuzia că performanța se manifestă doar matematic, științific și competitiv. Ce-i drept, acesta este unul dintre modelele foarte vânate în lume. Asta nu exclude deloc posibilitatea realizării copilului tău în sute de alte direcții. Singurul lucru care o va exclude este teama pe care o sădim acum în sufletul lui că dacă nu este ”X”, va fi ”Z”. Adică incomplet, nu tocmai bun, cu șansa a doua.

Răspunzând deci, la sutele de mesaje pe care le primesc cum că aș fi promotorul modernizării întru superficialitate a școlii românești și a distrugerii singurelor lucruri bune care ne-au mai rămas, repet: există sute de modele de reușită umană, cel puțin zece tipuri de inteligență, dintre care numai una de tipul celei pe care o căutați cu toții în copiii voștri. O s-o găsiți în numai 6-8% dintre ei.
Avem nevoie de școli care știu să împace efervescența cunoașterii cu abilitatea copiilor de a comunica, negocia și interpreta ce învață. Avem nevoie să îi împuternicim pe toți că pot lua decizii, că se pot ridica de jos, că pot avea propriile proiecte, propriile căutări.

Școala modernă nu este mai ușoară, nici indisciplinată, nici mai relaxată. Da, finlandezii nu iau olimpiade (deși sunt sigură că au și ei procentul lor natural de excelență, numai că, din decență, nu defilează cu el), dar au o majoritate de copii instruiți bine, mai echilibrați și încrezători că există loc sub soare pentru fiecare.

Motivul pentru care în România dezbaterile sunt atât de mâloase în legătură cu nevoia de modernizare a școlii n0astre este cu mult mai simplu. Nu ține de convingerile polarizate ale cetățenilor: academism clasic versus curriculă modernă. Noi ne-am piedut direcția total pentru că am reușit să distrugem și modelul industrial al școlii tradiționale: nu mai avem profesori buni, decât izolat; nu există disciplină în școli decât dacă este una a fricii; nu există răspundere manegarială a calității pentru că există dependențe și mize politice; ne-am birocratizat și prăbușit în incompetență și mimetism grotesc. Defilăm cu modelul olimpicilor, ca să ne salvăm rușinea.

Temerile părinților români sunt menținute conștient. De ce să destupi capul oamenilor despre ce ar trebui să caute în școlile copiilor lor? Mai bine îi lași să creadă că mai au de muncit, că au de ce să se bată și să se înghesuie la educatori încruntați și cu culegeri multe pe catedră, menținându-le iluzia că cine nu e ”X”, e neapărat ”Z”. Adică om ratat, plin de frici, complexe de inferioritate, numai bun de manevrat și manipulat când se face el mare!