Copiii de la țară și mila care ne dărâmă
Copiii ăștia ne priveau pe toți cu poftă de viață, cu pânda încordată a celui însetat să învețe. Să afle. Să cunoască. Pentru ei, moartea în sine nu era nicio curiozitate. Marele spectacol eram noi. Noi și ritualul nostru de despărțire, cu toate prozaicele detalii de punere a mortului în pământ. Nepotrivita-mi bucurie a venit din energia lor curioasă, angajată, detașată de toate semnificațiile pierderii sau ale durerii noastre personale.
Copiii știu să facă asta. Să primească lumea ca atare, fără povești în spatele lucrurilor și al fenomenelor, fără balast de sens.
Despre copiii de la țară îmi povestesc, cel mai adesea, profesorii lor. Că sunt greu de urnit. Că au probleme de atenție, de logică, de motivație. Că mulți dintre ei nu pot depăși condiționările familiilor lor, că pentru mulți nu există un mâine dincolo de ogradă, de autoritatea violentă a tatălui, de grija încălțărilor sau a hranei de zi cu zi. Că școala, în sine, este un refugiu, dar nu o șansă de creștere.
O covârșitoare parte a învățământului românesc se petrece la țară. Mult din capacitatea sistemului de a se reforma ține de energiile acestor copii apropiați de pământ și capabili să privească, senin, moartea în față.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia.
Despre acești copii știm prea puțin și alegem, stereotip, să îi compătimim. Am croit pentru ei un sistem mai sărac decât familiile lor: unul rigid, lipsit de dimensiunea pragmatică pe care ei o au în ochi, lipsit de așezarea sănătoasă cu ambele picioare pe pământ. Programa școlară, manualele, conținuturile disciplinelor – turnate cu aceleași pretenții de ritm și adâncime ca în orice altă zonă socială și culturală a țării – sunt un afront la nevoile lor de înțelegere și de cunoaștere și, mai ales, o invalidare permanentă a potențialului creat de mediul în care s-au născut.
Nu cred că latura mesianică a profesorilor care li se dedică milos, care le cumpără creioane din salariile lor mici sau care îi adună de pe drumuri, până la școală – este neapărat cea mai potrivită. În spatele milei există, adesea, o disimulată doză de condescendență.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia. Înseamnă recunoaștere a realității inițiale, evaluare a potențialului și croirea unui drum care să ridice, sensibil, bariere și ștachete, în ritmuri eficiente și măsurabile. Ce măsurăm la acești copii? Ce am văzut și validat cu toții ca fiind realitatea lor? Doar lipsurile, necazurile și condiția socială? Unde avem estimări limpezi ale vitalității, curiozității sau ale inteligenței lor pragmatice, ale intuiției lor față de fenomenele naturii, ritmurile vieții, pierderile și firescul lor? Cine sacrifică această putere sub paravanul declaratei lor inadecvări sociale?
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor.
Spunea cineva că învățământul românesc se va emancipa odată cu școlile și familiile din elita celor mai moderne alegeri. Altcineva spunea că e întâi necesar să rezolvăm problema budelor din fundul curții. A săpunului și a mâinilor curate.
Totuși, la tristul ritual dintre plopi, eu am văzut altceva: vitalitate, curiozitate, poftă de creștere, orientare și înțelegere. Toate se petreceau natural, așa, în picioarele goale și cu câteva zdrențe în jurul corpului.
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor. Un orar încărcat de negări ale celor mai firești oportunități de creștere. Unul de care „se bucură” în mod egal, și copiii din centrul capitalei, și cei din cătunul cu școală de lemn, în Apuseni. În clasele de la țară, orele deschise sunt parodie. Un dresaj care mimează o artificială simultaneitate cu restul țării. „Și noi avem copii buni!” „Și noi facem școală!” – o ambiție obișnuită a profesorilor de aici, dornici să infirme complexele de inferioritate, cultivate sistematic de inspectoratele școlare (cel puțin prin pragurile de note slabe la examenele de titularizare, cele care nu îți pot aduce niciodată detașarea „la oraș”)
Lipsa asta de adaptare a conținuturilor, a obiectivelor școlare, propaganda despre „ajutoarele” date la țară sau despre școlile de pe uliță, reamenajate la standarde europene – sunt semne ale unei neputințe bolnăvicioase. Suntem absolut incapabili să înțelegem învățarea ca proces natural și nevoile oamenilor, ca dat inițial și resort de creștere.
Sau, mai grav, nu știm să recunoaștem resursele emancipării noastre, butoanele pe care educația, ca sistem, trebuie să apese. Ne pierdem în probleme false, în tânguiri despre bani și lipsă de oportunități – cu toții la un fel de înmormântare, unde jelirea și preocuparea pentru dureri egoiste ne fură cea mai frumoasă șansă. Asta pe care am văzut-o eu, în ochii copiilor cu picioarele goale, la o nepotrivit de optimistă înmormântare.
Ultima înmormântare la care a trebuit să mă duc s-a întâmplat la țară. Cortegiul a venit încet, pe drumul uscat de căldură, până la cimitirul mic, înconjurat de plopi. Au sărit de prin ogrăzi o droaie de copii mici și mari, unii desculți, și ni s-au alăturat, croindu-și loc, cu coatele, până lângă groapă. I-am privit tot timpul: ochii lor setoși urmăreau cu o curiozitate și plăcere grozavă mulțimea, cântecul popii, plânsul femeilor și comenzile tehnice ale groparilor.
Am relocat în privirea lor toată tristețea scenei și am descoperit, odată cu ei, chiar acolo, lângă grămada de pământ proaspăt, dat în lături, o neașteptată bucurie.
Copiii ăștia ne priveau pe toți cu poftă de viață, cu pânda încordată a celui însetat să învețe. Să afle. Să cunoască. Pentru ei, moartea în sine nu era nicio curiozitate. Marele spectacol eram noi. Noi și ritualul nostru de despărțire, cu toate prozaicele detalii de punere a mortului în pământ. Nepotrivita-mi bucurie a venit din energia lor curioasă, angajată, detașată de toate semnificațiile pierderii sau ale durerii noastre personale.
Ultima înmormântare la care a trebuit să mă duc s-a întâmplat la țară. Cortegiul a venit încet, pe drumul uscat de căldură, până la cimitirul mic, înconjurat de plopi. Au sărit de prin ogrăzi o droaie de copii mici și mari, unii desculți, și ni s-au alăturat, croindu-și loc, cu coatele, până lângă groapă. I-am privit tot timpul: ochii lor setoși urmăreau cu o curiozitate și plăcere grozavă mulțimea, cântecul popii, plânsul femeilor și comenzile tehnice ale groparilor.
Am relocat în privirea lor toată tristețea scenei și am descoperit, odată cu ei, chiar acolo, lângă grămada de pământ proaspăt, dat în lături, o neașteptată bucurie.
Copiii ăștia ne priveau pe toți cu poftă de viață, cu pânda încordată a celui însetat să învețe. Să afle. Să cunoască. Pentru ei, moartea în sine nu era nicio curiozitate. Marele spectacol eram noi. Noi și ritualul nostru de despărțire, cu toate prozaicele detalii de punere a mortului în pământ. Nepotrivita-mi bucurie a venit din energia lor curioasă, angajată, detașată de toate semnificațiile pierderii sau ale durerii noastre personale.
Copiii știu să facă asta. Să primească lumea ca atare, fără povești în spatele lucrurilor și al fenomenelor, fără balast de sens.
Despre copiii de la țară îmi povestesc, cel mai adesea, profesorii lor. Că sunt greu de urnit. Că au probleme de atenție, de logică, de motivație. Că mulți dintre ei nu pot depăși condiționările familiilor lor, că pentru mulți nu există un mâine dincolo de ogradă, de autoritatea violentă a tatălui, de grija încălțărilor sau a hranei de zi cu zi. Că școala, în sine, este un refugiu, dar nu o șansă de creștere.
O covârșitoare parte a învățământului românesc se petrece la țară. Mult din capacitatea sistemului de a se reforma ține de energiile acestor copii apropiați de pământ și capabili să privească, senin, moartea în față.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia.
Despre acești copii știm prea puțin și alegem, stereotip, să îi compătimim. Am croit pentru ei un sistem mai sărac decât familiile lor: unul rigid, lipsit de dimensiunea pragmatică pe care ei o au în ochi, lipsit de așezarea sănătoasă cu ambele picioare pe pământ. Programa școlară, manualele, conținuturile disciplinelor – turnate cu aceleași pretenții de ritm și adâncime ca în orice altă zonă socială și culturală a țării – sunt un afront la nevoile lor de înțelegere și de cunoaștere și, mai ales, o invalidare permanentă a potențialului creat de mediul în care s-au născut.
Nu cred că latura mesianică a profesorilor care li se dedică milos, care le cumpără creioane din salariile lor mici sau care îi adună de pe drumuri, până la școală – este neapărat cea mai potrivită. În spatele milei există, adesea, o disimulată doză de condescendență.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia. Înseamnă recunoaștere a realității inițiale, evaluare a potențialului și croirea unui drum care să ridice, sensibil, bariere și ștachete, în ritmuri eficiente și măsurabile. Ce măsurăm la acești copii? Ce am văzut și validat cu toții ca fiind realitatea lor? Doar lipsurile, necazurile și condiția socială? Unde avem estimări limpezi ale vitalității, curiozității sau ale inteligenței lor pragmatice, ale intuiției lor față de fenomenele naturii, ritmurile vieții, pierderile și firescul lor? Cine sacrifică această putere sub paravanul declaratei lor inadecvări sociale?
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor.
Spunea cineva că învățământul românesc se va emancipa odată cu școlile și familiile din elita celor mai moderne alegeri. Altcineva spunea că e întâi necesar să rezolvăm problema budelor din fundul curții. A săpunului și a mâinilor curate.
Totuși, la tristul ritual dintre plopi, eu am văzut altceva: vitalitate, curiozitate, poftă de creștere, orientare și înțelegere. Toate se petreceau natural, așa, în picioarele goale și cu câteva zdrențe în jurul corpului.
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor. Un orar încărcat de negări ale celor mai firești oportunități de creștere. Unul de care „se bucură” în mod egal, și copiii din centrul capitalei, și cei din cătunul cu școală de lemn, în Apuseni. În clasele de la țară, orele deschise sunt parodie. Un dresaj care mimează o artificială simultaneitate cu restul țării. „Și noi avem copii buni!” „Și noi facem școală!” – o ambiție obișnuită a profesorilor de aici, dornici să infirme complexele de inferioritate, cultivate sistematic de inspectoratele școlare (cel puțin prin pragurile de note slabe la examenele de titularizare, cele care nu îți pot aduce niciodată detașarea „la oraș”)
Lipsa asta de adaptare a conținuturilor, a obiectivelor școlare, propaganda despre „ajutoarele” date la țară sau despre școlile de pe uliță, reamenajate la standarde europene – sunt semne ale unei neputințe bolnăvicioase. Suntem absolut incapabili să înțelegem învățarea ca proces natural și nevoile oamenilor, ca dat inițial și resort de creștere.
Sau, mai grav, nu știm să recunoaștem resursele emancipării noastre, butoanele pe care educația, ca sistem, trebuie să apese. Ne pierdem în probleme false, în tânguiri despre bani și lipsă de oportunități – cu toții la un fel de înmormântare, unde jelirea și preocuparea pentru dureri egoiste ne fură cea mai frumoasă șansă. Asta pe care am văzut-o eu, în ochii copiilor cu picioarele goale, la o nepotrivit de optimistă înmormântare.
Copiii știu să facă asta. Să primească lumea ca atare, fără povești în spatele lucrurilor și al fenomenelor, fără balast de sens.
Despre copiii de la țară îmi povestesc, cel mai adesea, profesorii lor. Că sunt greu de urnit. Că au probleme de atenție, de logică, de motivație. Că mulți dintre ei nu pot depăși condiționările familiilor lor, că pentru mulți nu există un mâine dincolo de ogradă, de autoritatea violentă a tatălui, de grija încălțărilor sau a hranei de zi cu zi. Că școala, în sine, este un refugiu, dar nu o șansă de creștere.
O covârșitoare parte a învățământului românesc se petrece la țară. Mult din capacitatea sistemului de a se reforma ține de energiile acestor copii apropiați de pământ și capabili să privească, senin, moartea în față.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia.
Despre acești copii știm prea puțin și alegem, stereotip, să îi compătimim. Am croit pentru ei un sistem mai sărac decât familiile lor: unul rigid, lipsit de dimensiunea pragmatică pe care ei o au în ochi, lipsit de așezarea sănătoasă cu ambele picioare pe pământ. Programa școlară, manualele, conținuturile disciplinelor – turnate cu aceleași pretenții de ritm și adâncime ca în orice altă zonă socială și culturală a țării – sunt un afront la nevoile lor de înțelegere și de cunoaștere și, mai ales, o invalidare permanentă a potențialului creat de mediul în care s-au născut.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia. Înseamnă recunoaștere a realității inițiale, evaluare a potențialului și croirea unui drum care să ridice, sensibil, bariere și ștachete, în ritmuri eficiente și măsurabile. Ce măsurăm la acești copii? Ce am văzut și validat cu toții ca fiind realitatea lor? Doar lipsurile, necazurile și condiția socială? Unde avem estimări limpezi ale vitalității, curiozității sau ale inteligenței lor pragmatice, ale intuiției lor față de fenomenele naturii, ritmurile vieții, pierderile și firescul lor? Cine sacrifică această putere sub paravanul declaratei lor inadecvări sociale?
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor.
Spunea cineva că învățământul românesc se va emancipa odată cu școlile și familiile din elita celor mai moderne alegeri. Altcineva spunea că e întâi necesar să rezolvăm problema budelor din fundul curții. A săpunului și a mâinilor curate.
Totuși, la tristul ritual dintre plopi, eu am văzut altceva: vitalitate, curiozitate, poftă de creștere, orientare și înțelegere. Toate se petreceau natural, așa, în picioarele goale și cu câteva zdrențe în jurul corpului.
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor. Un orar încărcat de negări ale celor mai firești oportunități de creștere. Unul de care „se bucură” în mod egal, și copiii din centrul capitalei, și cei din cătunul cu școală de lemn, în Apuseni. În clasele de la țară, orele deschise sunt parodie. Un dresaj care mimează o artificială simultaneitate cu restul țării. „Și noi avem copii buni!” „Și noi facem școală!” – o ambiție obișnuită a profesorilor de aici, dornici să infirme complexele de inferioritate, cultivate sistematic de inspectoratele școlare (cel puțin prin pragurile de note slabe la examenele de titularizare, cele care nu îți pot aduce niciodată detașarea „la oraș”)
Lipsa asta de adaptare a conținuturilor, a obiectivelor școlare, propaganda despre „ajutoarele” date la țară sau despre școlile de pe uliță, reamenajate la standarde europene – sunt semne ale unei neputințe bolnăvicioase. Suntem absolut incapabili să înțelegem învățarea ca proces natural și nevoile oamenilor, ca dat inițial și resort de creștere.
Sau, mai grav, nu știm să recunoaștem resursele emancipării noastre, butoanele pe care educația, ca sistem, trebuie să apese. Ne pierdem în probleme false, în tânguiri despre bani și lipsă de oportunități – cu toții la un fel de înmormântare, unde jelirea și preocuparea pentru dureri egoiste ne fură cea mai frumoasă șansă. Asta pe care am văzut-o eu, în ochii copiilor cu picioarele goale, la o nepotrivit de optimistă înmormântare.
*Articol preluat de pe Republica.ro
**Sursa foto: Pixabay.com